Dumnezeu vs știință

Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor (ateu) tine cursul de filozofie.


Sa va explic care e de fapt conflictul intre stiinta si religie...


Esti crestin, nu-i asa, fiule?


Da, dle, spune studentul


Deci crezi in Dumnezeu?


Cu siguranta!


Dumnezeu e bun?


Desigur, Dumnezeu e bun.


E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?


Da


Tu esti bun sau rau?


Biblia spune ca sunt rau.


Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin. Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?


Da, dle. As incerca.


Deci esti bun.


N-as spune asta.


Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu.


Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.


El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e bun? Poti raspunde la asta?


Studentul tace.


Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.


Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?


Pai., da, spune studentul


Satana e bun?


Studentul nu ezita la aceasta intrebare "Nu"


De unde vine Satana?


Studentul ezita. De la Dumnezeu.


Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?


Da, dle.


Raul e peste tot, nu-i asa?Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?


Da


Deci cine a creat raul? Profesorul a continuat. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.


Din nou, studentul nu raspunde.


Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?


Studentul se foieste jenat. Da


Deci cine le-a creat?


Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea. 


Cine le-a creat? Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti. Spune-mi, continua el adresandu-se altui student. Crezi in Isus Cristos, fiule?


Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.


Da, dle profesor, cred.


Batranul se opreste din marsaluit. Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?


Nu, dle. Nu L-am vazut.


Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?


Nu, dle, nu l-am auzit.


L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?


Nu, dle, ma tem ca nu.


Si totusi crezi in el?


Da.


Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?


Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.


Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.


Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.


Dle profesor, exista caldura?


Da
Si exista frig?


Da, fiule, exista si frig.
Nu, dle, nu exista.


Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta.


Studentul incepe sa explice. 'Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit "frig". Putem ajunge pana la 458 de grade F sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig - daca ar exista, am avea temperature mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii. Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.


Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.


Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?


Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?


Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?


Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.


Ce vrei sa demonstrezi, tinere?


Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.


De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza. Gresite? Poti explica in ce fel?


Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul. Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?


Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.


Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?


Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.


Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?


Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.


Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune - cu tot respectul, dle - ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?


Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde. Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu..


Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?


Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur ca exista. Il vedem zilnic. 


Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.
La asta, studentul a replicat: Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.


Profesorul s-a asezat...


PS: Studentul era Albert Einstein.


Albert Einstein a scris o carte intitulata Dumnezeu vs. stiinta in 1921

Inchinarea

Închinarea

Ronald Clausen

Acest articol a fost tradus cu acordul autorului. Originalul se gaseste la http://members.aol.com/RClau22589/worship.html.

Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

În Vechiul Testament, Dumnezeul Atotputernic si-a învatat poporul cum sa I se închine. Instructiunile cu privire la ce trebuia facut si ce trebuia construit erau foarte detaliate:

Din acestea sa-Mi faci locas sfânt si voi locui în mijlocul lor.
Cortul si toate vasele si obiectele lui sa le faci dupa modelul ce-ti voi arata Eu; asa sa le faci!
(Iesirea 25:8,9)

"Vezi sa faci acestea toate dupa modelul ce ti s-a aratat în munte".

(Iesirea 25:40)

Aceste porunci erau foarte specifice, iar în Noul Testament ni se spune de ce.

… care {preotii care aduc daruri} slujesc închipuirii si umbrei celor ceresti, precum a primit porunca Moise, când era sa faca cortul: "Ia seama, zice Domnul, sa faci toate dupa chipul ce ti-a fost aratat în munte".
(Evrei 8:5)

Dumnezeu le porunceste preotilor sa slujeasca în umbra celor ceresti:

Într-adevar Moise, dupa ce a rostit fata cu tot poporul toate poruncile din Lege, luând sângele cel de vitei si de tapi, cu apa si cu lâna rosie si cu isop, a stropit si cartea si pe tot poporul,
Si a zis: "Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit voua Dumnezeu".
Si a stropit, de asemenea, cu sânge, cortul si toate vasele pentru slujba.
Dupa Lege, aproape toate se curatesc cu sânge, si fara varsare de sânge nu se da iertare.
Trebuie dar ca chipurile celor din ceruri sa fie curatite prin acestea, iar cele ceresti însesi cu jertfe mai bune decât acestea.
Caci Hristos n-a intrat într-o Sfânta a Sfintelor facuta de mâini - închipuirea celei adevarate - ci chiar în cer, ca sa Se înfatiseze pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
(Evrei 9:19-24)

Lucrurile acestea nu au fost facute dupa modelul celor omenesti, cum ar fi sali de spectacol, teatre, sali de concerte sau de adunari populare. Închinarea catre Dumnezeu trebuia facuta într-un cadru modelat dupa realitatile ceresti, asa cum ea avea loc si înaintea tronului lui Dumnezeu. Închinarea de pe pamânt oglindea si participa în mod spiritual la închinarea din cer. Scopul închinarii aici, pe pamânt, nu era de a fi înteleasa de participanti sau de a folosi un limbaj contemporan, ci de a participa la închinarea din cer, unde Hristos este Marele Preot. Era o participare în jertfa Lui care s-a facut odata pentru totdeauna.

Sinagoga evreiasca a fost "modelata" dupa templu si acest model s-a transmis si Bisericii.

"Sinagoga (dupa cuvântul grecesc "adunare"), era o cladire în care evreii se adunau pentru închinaciune si învatatura. Serviciile constau în rugaciune, cântare si învatatura; obiceiul predicii îsi are originea în sinagoga. Bisericile crestine si moscheele islamice au fost modelate dupa sinagoga."

(Sinagoga, Grolier Electronic Publishing 1993, Bernard J. Bamberger)

Felul de închinare în sinagoga era foarte asemanator închinarii din Biserica timpurie:

"Cum cântatul era deja un obicei în sinagoga, nu suntem de loc surprinsi; Philo din Alexandria descrie dezvoltarea muzicii în biserica… El descrie cum crestinii scriau imnuri cu diferite ritmuri si melodii, cu o notatie speciala care sa indice seriozitatea muzicii sacre. Ei aveau cor de barbati sau de femei, care cântau în armonie sau antifonic. Este foarte probabil ca primele cântari crestine au fost preluate direct din practica sinagogii. Aceasta ar explica, de exemplu, folosirea continua a cuvântului evreiesc Aleluia".

(Biserica timpurie, p. 273-274, de Henry Chawdick).

Eusebiu este de acord si adauga afirmatia ca aceste obiceiuri erau în armonie cu cele lasate de la început de catre Apostoli:

"Mai este nevoie sa adaug la descrierea întâlnirilor lor…sau la cea a disciplinei spirituale practicate printre noi, în mod special în timpul comemorarii Patimilor Mântuitorului, când avem obiceiul sa ne retinem de la mâncare, sa petrecem întreaga noapte în rugaciune si sa ne dedicam cuvântului lui Dumnezeu? Toate acestea sunt descrise, în perfect acord cu practica urmata de noi pâna astazi, în scrierile lui Philo. El descrie vegherile de noapte din timpul sarbatorilor, disciplina spirituala în care acestea sunt petrecute, imnurile pe care le cânta, si cum în timp ce unul cânta într-un ritm obisnuit, ceilalti asculta si se unesc în partea de refren.. Oricine este doritor sa afle în detaliu aceste lucruri o poate face din lucrarea lui Philo (filozof evreu 20 î.d.Hr. – 50 d.Hr.); oricine poate vedea ca el se refera la primii vestitori ai învataturii evangheliei si la obiceiurile lasate de la început de catre Apostoli."

(Eusebiu: Istoria Bisericii, Penguin Classics, p. 53-54)

Aceasta descriere prezinta o închinare asemanatoare cu cea a Bisericii Ortodoxe si a sinagogii. Ce altceva ar fi putut face acei crestini? Aceasta era închinarea pe care o cunosteau. Aceasta era închinarea pe care Însusi Domnul Iisus Hristos si Apostolii au vazut-o în Templu si la sinagoga. Închinarea liturgica din Biserica Ortodoxa se trage direct din revelatia lui Dumnezeu cu privire la închinare, asa cum aceasta aparea în Templu si în sinagoga, dar împlinita si desavârsita de Hristos. Ea se trage din închinarea Bisericii biruitoare care se închina înaintea tronului lui Dumnezeu si care slujeste împreuna cu Biserica de pe pamânt. La putin timp dupa Înaltarea lui Hristos, exista deja o slujba liturgica bine dezvoltata:

"Sa ne aducem aminte ca Apostolii si primii crestini erau iudei, care-L recunosteau si acceptau pe Iisus Hristos ca Mesia Cel promis; ei erau iudei împliniti. Din mostenirea lor liturgica ne-a parvenit o forma iudaica de închinare. Din acest motiv putem vedea în istoria Bisericii o închinare liturgica bine dezvoltata înca de la sfârsitul primului veac, adica la saizeci de ani de la Înaltarea lui Hristos."
(Închinarea ortodoxa: continuitatea vie de la sinagoga, Templu si Biserica timpurie, p. 7, de Benjamin D. Williams si Harold B. Anstall)

Acest fel de închinare venea de la Dumnezeu si a fost pastrat de catre Apostoli si urmasii lor, dupa voia lui Dumnezeu.

Ca si poporul evreu, crestinii timpurii întelegeau ca întreaga lor viata era o forma de închinare:

"Pe lânga structura si ordinea închinarii care s-a transmis de la iudaism la crestinism, descoperim si ciclurile liturgice – cele zilnice, saptamânale si anuale – care si ele provin din Vechiul Testament. Din nou, primii crestini erau iudei care L-au primit pe Iisus Hristos ca Mesia si Dumnezeu. Era natural pentru ei sa continue modelul de închinare relevat de Dumnezeu, asa cum a facut-o Hristos Însusi, adaugând în schimb elemente distinct crestine. Cu alte cuvinte, jertfa noastra nu mai era cea a taurilor si caprelor, ci jertfa unica a Domnului nostru Iisus Hristos, Noul Legamânt în trupul si sângele Lui. Dar modelul, forma liturghiei a ramas în esenta aceeasi. Trecerea de la Vechiul Legamânt la Noul Legamânt nu a însemnat deci trecerea de la liturghie la absenta acesteia, ci trecerea de la o jertfa buna la una mai buna, în acelasi cadru al închinarii."
(Închinarea ortodoxa: continuitatea vie de la sinagoga, Templu si Biserica timpurie, p. 7, de Benjamin D. Williams si Harold B. Anstall)

Obiectele folosite de Biserica în slujba de închinare sunt mentionate de Scriptura ca fiind gasite si în ceruri. Ele apar în cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, tamâia:

Caci, de la rasaritul soarelui si pâna la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri si în orice parte se aduc jertfe de tamâie pentru numele Meu si prinoase curate, caci mare este numele Meu între neamuri", zice Domnul Savaot.
(Maleahi 1:11)

Si a venit un alt înger si a stat la altar, având cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamâie multa, ca s-o aduca împreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului.
(Apocalipsa 8:3)

Vedem aici o profetie din Vechiul Testament care afirma ca numele Lui va fi mare printre neamuri si ca pretutindeni se va aduce tamâie numelui Lui. Aceasta profetie este împlinita în Biserica Ortodoxa. În imaginea cerului din Scriptura gasim un altar, o cadelnita si tamâie. Aceleasi obiecte din Biserica Ortodoxa sunt modelate dupa cele ceresti.

Pentru acelasi motiv în Biserica Ortodoxa gasim Icoane cu imagini din cer. Este ceea ce li s-a poruncit si copiilor lui Israel cu privire la Templu:

Apoi sa faci doi heruvimi de aur; si sa-i faci ca dintr-o bucata, ca si cum ar rasari din cele doua capete ale capacului.
(Iesirea 25:18)

Pe cele doua jumatati ale usilor de lemn de maslin, el a facut heruvimi sapati, finici si flori îmbobocite; si le-a îmbracat în aur si heruvimii si finicii.
(1 Împarati 6:32)

Marea statea pe doisprezece boi…
(2 Cronici 4:4)

De asemenea a facut zece sfesnice de aur, cum trebuia sa fie, si le-a pus în templul Domnului…
(2 Cronici 4:7)

Cortul însa sa-l faci din zece covoare de în rasucit si de matase violeta, stacojie si visinie; în tesatura lor sa faci chipuri de heruvimi alese cu iscusinta.
(Iesirea 26:1)

Apoi sa ia preotul apa curata de izvor într-un vas de lut…
(Numeri 5:17)

Epistola lui Barnaba lamureste ca poruncile lui Dumnezeu nu erau îndreptate împotriva acestora (înfatisari), ci împotriva unei închinari care nu este îndreptata catre Dumnezeu:

".. acelasi Moise care a poruncit, Sa nu va faceti idoli, nici chipuri cioplite (Levitic 26:1; Deuteronom 27:15), el însusi face o astfel de înfatisare pentru a arata catre Iisus. Moise deci face un sarpe de arama si-l aseaza pe o înaltime si cheama poporul sa-l priveasca… În acestea straluceste slava lui Iisus - pentru ca de la El si prin El si întru El sunt toate (Romani 11:36)"
(Epistola lui Baraba 12:6)

Chiar si primele biserici care se întâlneau prin case foloseau imagini si simboluri ca si în sinagoga:

"Cel mai vechi exemplu cunoscut de biserica cu asemenea picturi pe pereti este biserica dintr-o casa din Dura pe Eufrat, din secolul trei, unde o casa construita în primul secol dupa Hristos a fost adaptata pentru folosinta ca biserica în anul 232. Aceasta casa mica statea în umbra unei mari si bogate sinagogi, ale carei pereti erau pictati cu imagini si figuri din Vechiul Testament. Sinagoga din Dura dovedeste în mod clar ca iudeii aveau decoratii elaborate în sinagogile lor…"
(Biserica timpurie, p. 279 de Henry Chadwick)

Sf. Ioan Damaschinul afirma clar pozitia ortodoxa referitoare la imagini:

"Pe vremuri, Dumnezeu, care este fara forma sau trup, nu a putut fi înfatisat. Dar acum, când Dumnezeu este vazut în trup vorbind cu oamenii, fac o înfatisare (icoana) a Dumnezeului pe care-L putem vedea. Nu ma închin materiei, ci Dumnezeului materiei care a devenit materie pentru mine… care a lucrat mântuirea mea prin materie. Nu voi înceta sa cinstesc materia prin care mi-a adus mântuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu."
(Despre înfatisarile divine, Sf. Ioan Damaschinul)

Numai lui Dumnezeu I se cuvine închinarea; noi nu ne închinam celorlalte lucruri care ne ajuta sa ne îndreptam închinarea catre El, înaintea Tronului Sau. Aceste lucruri nu sunt rele sau pacatoase, ci au fost sfintite de Dumnezeu pentru a ne închina Lui. Fiind modelate dupa cele ceresti, ele ne ajuta sa ne închinam înaintea Tronului si sa crestem în asemanarea înfatisarii lui Iisus:

"Crestinismul este un proces – procesul continuu al cresterii în înfatisarea lui Hristos, care începe prin botez si primirea Duhului Sfânt. Liturghia Divina exprima aceasta relatie si îi aduce pe cei credinciosi într-o continua relatie mântuitoare cu Dumnezeu Tatal, facuta posibila prin Fiul, si realizata de Duhul Sfânt; îi aduce într-o experienta de închinare adânca, personala si spirituala înaintea Tronului lui Dumnezeu."
(Închinarea ortodoxa: continuitatea vie de la sinagoga, Templu si Biserica timpurie, p. 2, de Benjamin D. Williams si Harold B. Anstall)

Aceasta închinare are ca punct central Cina Domnului:

"Primele scrieri din al doilea veac (Didache, Ignatiu din Antiohia, Iustin Martirul) sunt de acord în afirmatia ca închinarea de dumineca a crestinilor consta mai întâi din serviciul de multumire, euharistia, un termen care treptat a înlocuit pe acela mai primitiv de frângerea pâinii. Cuvântul grec euharistia a devenit atât de consacrat încât s-a transmis exact în crestinismul latin… Cu exceptia sectelor gnostice care erau foarte delasatoare în aceasta privinta, numai cei botezati erau admisi la masa sfânta. Euharistia din 150 este descrisa de Iustin Martirul într-un pasaj menit sa-I asigure pe pagâni ca ritualurile crestine nu erau magie neagra. Dupa citirea amintirilor Apostolilor, si a profetilor Vechiului Testament, cel ce prezida (în mod evident Episcopul) tinea o predica, în urma careia toti se ridicau pentru o rugaciune solemna care se sfârsea printr-un sarut al pacii. Apoi pâinea si un pahar cu apa amestecata cu vin erau aduse celui care prezida si acesta oferea o rugaciune de multumire Tatalui prin Fiul si Duhul Sfânt, dupa care cei prezenti îsi dadeau acordul printr-un Amin… Urma împartasirea, în care fiecare lua pâinea si vinul primite de la diaconi, nu ca o mâncare pentru satisfacerea foamei sau a setei, ci ca trupul si sângele lui Hristos… toti crestinii considerau ca absoluta obligatia de a fi prezenti în fiecare duminica, cât le statea în putinta. Iustin vedea în obiceiul universal crestin al euharistiei o directa împlinire a profetiei din Maleahi 1:11, dupa care în orice loc o jertfa curata va fi oferita Domnului, de la rasaritul la apusul soarelui."
(Biserica timpurie, p.261-262, de Henry Chadwick)

Biserica Ortodoxa a pastrat aceasta închinare adevarata pe care a primit-o de la Apostoli si de la Parintii Bisericii. Dupa cum am mentionat mai înainte, în istoria Bisericii timpurii exista deja o slujba liturgica bine dezvoltata. Iata un exemplu din Biserica timpurie, care pare a fi citat direct dintr-o carte moderna liturgica a Bisericii Ortodoxe:

"Anumite forme fixe erau necesare pentru ca adunarea sa se uneasca într-un rugaciune rostita ca un dialog între cel care celebra si popor, înaintea rugaciunii de multumire. Rugaciunea descrisa de Hyppolytus este un exemplu foarte timpuriu care merita a fi citat în întregime:

Episcopul: Domnul cu voi.
Poporul: Si cu duhul tau.
Episcopul: Înaltati inimile.
Poporul: Le înaltam Domnului.
Episcopul: Sa multumim Domnului.
Poporul: Este bine si drept."
(Biserica timpurie, p.263, de Henry Chadwick)>

Aceasta este închinarea poruncita de Dumnezeu, care ni s-a transmis si noua. A o respinge înseamna a te pune în postura lui Cain care a refuzat dreapta închinare si a ales una proprie. Este întelepciunea ta mai mare? Poti alege singur cum sa te închini Domnului? Dumnezeu I-a spus lui Cain:

"Pentru ce te-ai întristat si pentru ce s-a posomorât fata ta? Când faci bine, oare nu-ti este fata senina? Iar de nu faci bine, pacatul bate la usa si cauta sa te târasca, dar tu biruieste-l!"
(Facerea 4:6,7)

Daca alegem propriile noastre cai, pacatul ne sta la usa. La judecata de apoi nu ne va fi de folos sa spunem, "Doamne, noi am fost poporul tau, am vindecat pe bolnavi, am vorbit în limbi si am scos draci; dar felul acela de închinare nu corespundea nevoilor noastre, nu se potrivea stilului nostru." Nu ne este de folos sa urmam propriile noastre cai, dar ne este de folos sa urmam calea îngusta, sa ne închinam Lui în duh si adevar (Ioan 4:24)


Articol preluat de la: http://www.ortho-logia.com/Romanian/Inchinarea.htm

Inchinarea

Închinarea

Ronald Clausen

Acest articol a fost tradus cu acordul autorului. Originalul se gaseste la http://members.aol.com/RClau22589/worship.html.

Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

În Vechiul Testament, Dumnezeul Atotputernic si-a învatat poporul cum sa I se închine. Instructiunile cu privire la ce trebuia facut si ce trebuia construit erau foarte detaliate:

Din acestea sa-Mi faci locas sfânt si voi locui în mijlocul lor.
Cortul si toate vasele si obiectele lui sa le faci dupa modelul ce-ti voi arata Eu; asa sa le faci!
(Iesirea 25:8,9)

"Vezi sa faci acestea toate dupa modelul ce ti s-a aratat în munte".

(Iesirea 25:40)

Aceste porunci erau foarte specifice, iar în Noul Testament ni se spune de ce.

… care {preotii care aduc daruri} slujesc închipuirii si umbrei celor ceresti, precum a primit porunca Moise, când era sa faca cortul: "Ia seama, zice Domnul, sa faci toate dupa chipul ce ti-a fost aratat în munte".
(Evrei 8:5)

Dumnezeu le porunceste preotilor sa slujeasca în umbra celor ceresti:

Într-adevar Moise, dupa ce a rostit fata cu tot poporul toate poruncile din Lege, luând sângele cel de vitei si de tapi, cu apa si cu lâna rosie si cu isop, a stropit si cartea si pe tot poporul,
Si a zis: "Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit voua Dumnezeu".
Si a stropit, de asemenea, cu sânge, cortul si toate vasele pentru slujba.
Dupa Lege, aproape toate se curatesc cu sânge, si fara varsare de sânge nu se da iertare.
Trebuie dar ca chipurile celor din ceruri sa fie curatite prin acestea, iar cele ceresti însesi cu jertfe mai bune decât acestea.
Caci Hristos n-a intrat într-o Sfânta a Sfintelor facuta de mâini - închipuirea celei adevarate - ci chiar în cer, ca sa Se înfatiseze pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
(Evrei 9:19-24)

Lucrurile acestea nu au fost facute dupa modelul celor omenesti, cum ar fi sali de spectacol, teatre, sali de concerte sau de adunari populare. Închinarea catre Dumnezeu trebuia facuta într-un cadru modelat dupa realitatile ceresti, asa cum ea avea loc si înaintea tronului lui Dumnezeu. Închinarea de pe pamânt oglindea si participa în mod spiritual la închinarea din cer. Scopul închinarii aici, pe pamânt, nu era de a fi înteleasa de participanti sau de a folosi un limbaj contemporan, ci de a participa la închinarea din cer, unde Hristos este Marele Preot. Era o participare în jertfa Lui care s-a facut odata pentru totdeauna.

Sinagoga evreiasca a fost "modelata" dupa templu si acest model s-a transmis si Bisericii.

"Sinagoga (dupa cuvântul grecesc "adunare"), era o cladire în care evreii se adunau pentru închinaciune si învatatura. Serviciile constau în rugaciune, cântare si învatatura; obiceiul predicii îsi are originea în sinagoga. Bisericile crestine si moscheele islamice au fost modelate dupa sinagoga."

(Sinagoga, Grolier Electronic Publishing 1993, Bernard J. Bamberger)

Felul de închinare în sinagoga era foarte asemanator închinarii din Biserica timpurie:

"Cum cântatul era deja un obicei în sinagoga, nu suntem de loc surprinsi; Philo din Alexandria descrie dezvoltarea muzicii în biserica… El descrie cum crestinii scriau imnuri cu diferite ritmuri si melodii, cu o notatie speciala care sa indice seriozitatea muzicii sacre. Ei aveau cor de barbati sau de femei, care cântau în armonie sau antifonic. Este foarte probabil ca primele cântari crestine au fost preluate direct din practica sinagogii. Aceasta ar explica, de exemplu, folosirea continua a cuvântului evreiesc Aleluia".

(Biserica timpurie, p. 273-274, de Henry Chawdick).

Eusebiu este de acord si adauga afirmatia ca aceste obiceiuri erau în armonie cu cele lasate de la început de catre Apostoli:

"Mai este nevoie sa adaug la descrierea întâlnirilor lor…sau la cea a disciplinei spirituale practicate printre noi, în mod special în timpul comemorarii Patimilor Mântuitorului, când avem obiceiul sa ne retinem de la mâncare, sa petrecem întreaga noapte în rugaciune si sa ne dedicam cuvântului lui Dumnezeu? Toate acestea sunt descrise, în perfect acord cu practica urmata de noi pâna astazi, în scrierile lui Philo. El descrie vegherile de noapte din timpul sarbatorilor, disciplina spirituala în care acestea sunt petrecute, imnurile pe care le cânta, si cum în timp ce unul cânta într-un ritm obisnuit, ceilalti asculta si se unesc în partea de refren.. Oricine este doritor sa afle în detaliu aceste lucruri o poate face din lucrarea lui Philo (filozof evreu 20 î.d.Hr. – 50 d.Hr.); oricine poate vedea ca el se refera la primii vestitori ai învataturii evangheliei si la obiceiurile lasate de la început de catre Apostoli."

(Eusebiu: Istoria Bisericii, Penguin Classics, p. 53-54)

Aceasta descriere prezinta o închinare asemanatoare cu cea a Bisericii Ortodoxe si a sinagogii. Ce altceva ar fi putut face acei crestini? Aceasta era închinarea pe care o cunosteau. Aceasta era închinarea pe care Însusi Domnul Iisus Hristos si Apostolii au vazut-o în Templu si la sinagoga. Închinarea liturgica din Biserica Ortodoxa se trage direct din revelatia lui Dumnezeu cu privire la închinare, asa cum aceasta aparea în Templu si în sinagoga, dar împlinita si desavârsita de Hristos. Ea se trage din închinarea Bisericii biruitoare care se închina înaintea tronului lui Dumnezeu si care slujeste împreuna cu Biserica de pe pamânt. La putin timp dupa Înaltarea lui Hristos, exista deja o slujba liturgica bine dezvoltata:

"Sa ne aducem aminte ca Apostolii si primii crestini erau iudei, care-L recunosteau si acceptau pe Iisus Hristos ca Mesia Cel promis; ei erau iudei împliniti. Din mostenirea lor liturgica ne-a parvenit o forma iudaica de închinare. Din acest motiv putem vedea în istoria Bisericii o închinare liturgica bine dezvoltata înca de la sfârsitul primului veac, adica la saizeci de ani de la Înaltarea lui Hristos."
(Închinarea ortodoxa: continuitatea vie de la sinagoga, Templu si Biserica timpurie, p. 7, de Benjamin D. Williams si Harold B. Anstall)

Acest fel de închinare venea de la Dumnezeu si a fost pastrat de catre Apostoli si urmasii lor, dupa voia lui Dumnezeu.

Ca si poporul evreu, crestinii timpurii întelegeau ca întreaga lor viata era o forma de închinare:

"Pe lânga structura si ordinea închinarii care s-a transmis de la iudaism la crestinism, descoperim si ciclurile liturgice – cele zilnice, saptamânale si anuale – care si ele provin din Vechiul Testament. Din nou, primii crestini erau iudei care L-au primit pe Iisus Hristos ca Mesia si Dumnezeu. Era natural pentru ei sa continue modelul de închinare relevat de Dumnezeu, asa cum a facut-o Hristos Însusi, adaugând în schimb elemente distinct crestine. Cu alte cuvinte, jertfa noastra nu mai era cea a taurilor si caprelor, ci jertfa unica a Domnului nostru Iisus Hristos, Noul Legamânt în trupul si sângele Lui. Dar modelul, forma liturghiei a ramas în esenta aceeasi. Trecerea de la Vechiul Legamânt la Noul Legamânt nu a însemnat deci trecerea de la liturghie la absenta acesteia, ci trecerea de la o jertfa buna la una mai buna, în acelasi cadru al închinarii."
(Închinarea ortodoxa: continuitatea vie de la sinagoga, Templu si Biserica timpurie, p. 7, de Benjamin D. Williams si Harold B. Anstall)

Obiectele folosite de Biserica în slujba de închinare sunt mentionate de Scriptura ca fiind gasite si în ceruri. Ele apar în cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, tamâia:

Caci, de la rasaritul soarelui si pâna la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri si în orice parte se aduc jertfe de tamâie pentru numele Meu si prinoase curate, caci mare este numele Meu între neamuri", zice Domnul Savaot.
(Maleahi 1:11)

Si a venit un alt înger si a stat la altar, având cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamâie multa, ca s-o aduca împreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului.
(Apocalipsa 8:3)

Vedem aici o profetie din Vechiul Testament care afirma ca numele Lui va fi mare printre neamuri si ca pretutindeni se va aduce tamâie numelui Lui. Aceasta profetie este împlinita în Biserica Ortodoxa. În imaginea cerului din Scriptura gasim un altar, o cadelnita si tamâie. Aceleasi obiecte din Biserica Ortodoxa sunt modelate dupa cele ceresti.

Pentru acelasi motiv în Biserica Ortodoxa gasim Icoane cu imagini din cer. Este ceea ce li s-a poruncit si copiilor lui Israel cu privire la Templu:

Apoi sa faci doi heruvimi de aur; si sa-i faci ca dintr-o bucata, ca si cum ar rasari din cele doua capete ale capacului.
(Iesirea 25:18)

Pe cele doua jumatati ale usilor de lemn de maslin, el a facut heruvimi sapati, finici si flori îmbobocite; si le-a îmbracat în aur si heruvimii si finicii.
(1 Împarati 6:32)

Marea statea pe doisprezece boi…
(2 Cronici 4:4)

De asemenea a facut zece sfesnice de aur, cum trebuia sa fie, si le-a pus în templul Domnului…
(2 Cronici 4:7)

Cortul însa sa-l faci din zece covoare de în rasucit si de matase violeta, stacojie si visinie; în tesatura lor sa faci chipuri de heruvimi alese cu iscusinta.
(Iesirea 26:1)

Apoi sa ia preotul apa curata de izvor într-un vas de lut…
(Numeri 5:17)

Epistola lui Barnaba lamureste ca poruncile lui Dumnezeu nu erau îndreptate împotriva acestora (înfatisari), ci împotriva unei închinari care nu este îndreptata catre Dumnezeu:

".. acelasi Moise care a poruncit, Sa nu va faceti idoli, nici chipuri cioplite (Levitic 26:1; Deuteronom 27:15), el însusi face o astfel de înfatisare pentru a arata catre Iisus. Moise deci face un sarpe de arama si-l aseaza pe o înaltime si cheama poporul sa-l priveasca… În acestea straluceste slava lui Iisus - pentru ca de la El si prin El si întru El sunt toate (Romani 11:36)"
(Epistola lui Baraba 12:6)

Chiar si primele biserici care se întâlneau prin case foloseau imagini si simboluri ca si în sinagoga:

"Cel mai vechi exemplu cunoscut de biserica cu asemenea picturi pe pereti este biserica dintr-o casa din Dura pe Eufrat, din secolul trei, unde o casa construita în primul secol dupa Hristos a fost adaptata pentru folosinta ca biserica în anul 232. Aceasta casa mica statea în umbra unei mari si bogate sinagogi, ale carei pereti erau pictati cu imagini si figuri din Vechiul Testament. Sinagoga din Dura dovedeste în mod clar ca iudeii aveau decoratii elaborate în sinagogile lor…"
(Biserica timpurie, p. 279 de Henry Chadwick)

Sf. Ioan Damaschinul afirma clar pozitia ortodoxa referitoare la imagini:

"Pe vremuri, Dumnezeu, care este fara forma sau trup, nu a putut fi înfatisat. Dar acum, când Dumnezeu este vazut în trup vorbind cu oamenii, fac o înfatisare (icoana) a Dumnezeului pe care-L putem vedea. Nu ma închin materiei, ci Dumnezeului materiei care a devenit materie pentru mine… care a lucrat mântuirea mea prin materie. Nu voi înceta sa cinstesc materia prin care mi-a adus mântuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu."
(Despre înfatisarile divine, Sf. Ioan Damaschinul)

Numai lui Dumnezeu I se cuvine închinarea; noi nu ne închinam celorlalte lucruri care ne ajuta sa ne îndreptam închinarea catre El, înaintea Tronului Sau. Aceste lucruri nu sunt rele sau pacatoase, ci au fost sfintite de Dumnezeu pentru a ne închina Lui. Fiind modelate dupa cele ceresti, ele ne ajuta sa ne închinam înaintea Tronului si sa crestem în asemanarea înfatisarii lui Iisus:

"Crestinismul este un proces – procesul continuu al cresterii în înfatisarea lui Hristos, care începe prin botez si primirea Duhului Sfânt. Liturghia Divina exprima aceasta relatie si îi aduce pe cei credinciosi într-o continua relatie mântuitoare cu Dumnezeu Tatal, facuta posibila prin Fiul, si realizata de Duhul Sfânt; îi aduce într-o experienta de închinare adânca, personala si spirituala înaintea Tronului lui Dumnezeu."
(Închinarea ortodoxa: continuitatea vie de la sinagoga, Templu si Biserica timpurie, p. 2, de Benjamin D. Williams si Harold B. Anstall)

Aceasta închinare are ca punct central Cina Domnului:

"Primele scrieri din al doilea veac (Didache, Ignatiu din Antiohia, Iustin Martirul) sunt de acord în afirmatia ca închinarea de dumineca a crestinilor consta mai întâi din serviciul de multumire, euharistia, un termen care treptat a înlocuit pe acela mai primitiv de frângerea pâinii. Cuvântul grec euharistia a devenit atât de consacrat încât s-a transmis exact în crestinismul latin… Cu exceptia sectelor gnostice care erau foarte delasatoare în aceasta privinta, numai cei botezati erau admisi la masa sfânta. Euharistia din 150 este descrisa de Iustin Martirul într-un pasaj menit sa-I asigure pe pagâni ca ritualurile crestine nu erau magie neagra. Dupa citirea amintirilor Apostolilor, si a profetilor Vechiului Testament, cel ce prezida (în mod evident Episcopul) tinea o predica, în urma careia toti se ridicau pentru o rugaciune solemna care se sfârsea printr-un sarut al pacii. Apoi pâinea si un pahar cu apa amestecata cu vin erau aduse celui care prezida si acesta oferea o rugaciune de multumire Tatalui prin Fiul si Duhul Sfânt, dupa care cei prezenti îsi dadeau acordul printr-un Amin… Urma împartasirea, în care fiecare lua pâinea si vinul primite de la diaconi, nu ca o mâncare pentru satisfacerea foamei sau a setei, ci ca trupul si sângele lui Hristos… toti crestinii considerau ca absoluta obligatia de a fi prezenti în fiecare duminica, cât le statea în putinta. Iustin vedea în obiceiul universal crestin al euharistiei o directa împlinire a profetiei din Maleahi 1:11, dupa care în orice loc o jertfa curata va fi oferita Domnului, de la rasaritul la apusul soarelui."
(Biserica timpurie, p.261-262, de Henry Chadwick)

Biserica Ortodoxa a pastrat aceasta închinare adevarata pe care a primit-o de la Apostoli si de la Parintii Bisericii. Dupa cum am mentionat mai înainte, în istoria Bisericii timpurii exista deja o slujba liturgica bine dezvoltata. Iata un exemplu din Biserica timpurie, care pare a fi citat direct dintr-o carte moderna liturgica a Bisericii Ortodoxe:

"Anumite forme fixe erau necesare pentru ca adunarea sa se uneasca într-un rugaciune rostita ca un dialog între cel care celebra si popor, înaintea rugaciunii de multumire. Rugaciunea descrisa de Hyppolytus este un exemplu foarte timpuriu care merita a fi citat în întregime:

Episcopul: Domnul cu voi.
Poporul: Si cu duhul tau.
Episcopul: Înaltati inimile.
Poporul: Le înaltam Domnului.
Episcopul: Sa multumim Domnului.
Poporul: Este bine si drept."
(Biserica timpurie, p.263, de Henry Chadwick)>

Aceasta este închinarea poruncita de Dumnezeu, care ni s-a transmis si noua. A o respinge înseamna a te pune în postura lui Cain care a refuzat dreapta închinare si a ales una proprie. Este întelepciunea ta mai mare? Poti alege singur cum sa te închini Domnului? Dumnezeu I-a spus lui Cain:

"Pentru ce te-ai întristat si pentru ce s-a posomorât fata ta? Când faci bine, oare nu-ti este fata senina? Iar de nu faci bine, pacatul bate la usa si cauta sa te târasca, dar tu biruieste-l!"
(Facerea 4:6,7)

Daca alegem propriile noastre cai, pacatul ne sta la usa. La judecata de apoi nu ne va fi de folos sa spunem, "Doamne, noi am fost poporul tau, am vindecat pe bolnavi, am vorbit în limbi si am scos draci; dar felul acela de închinare nu corespundea nevoilor noastre, nu se potrivea stilului nostru." Nu ne este de folos sa urmam propriile noastre cai, dar ne este de folos sa urmam calea îngusta, sa ne închinam Lui în duh si adevar (Ioan 4:24)


Articol preluat de la: http://www.ortho-logia.com/Romanian/Inchinarea.htm

Rugaciuni pentru morti

Rugaciunea pentru morti

Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

Una din practicile ortodoxe cele mai atacate sau neîntelese de neoprotestanti este rugaciunea pentru morti. As dori sa fac câteva clarificari în legatura cu acest subiect, asa cum l-am înteles dupa ce l-am cercetat debarasat de prejudecatile pe care le aveam înainte.

Rugaciunea pentru cine?

Ortodocsii cred, asemenea altor crestini, ca cei care au adormit în Hristos nu sunt cu adevarat morti, în sensul pe care lumea seculara o da acestui cuvânt. Nu numai ca existenta lor nu înceteaza, dar ei sunt vii si constienti de ei însisi si de lumea de dincolo. Aceasta apare clar din multe texte ale Scripturii, în particular în pilda Domnului Iisus despre Lazar si bogat.

Fara sa cunoastem multe amanunte despre viata celor care au trecut dincolo, putem afirma si crede ca ei sunt vii, la fel ca si noi, dar cu o viata în care prezenta si suveranitatea lui Dumnezeu apare mult mai clara decât pentru noi. Din acest motiv, chiar si expresia "rugaciune pentru morti" este nepotrivita. Ar fi bine sa ne referim mai degraba la "rugaciunea pentru cei plecati dintre noi".

Cultul mortilor?

O alta expresie care mi se pare nepotrivita este acea de "cult al mortilor". Ea creeaza falsa impresie ca în Ortodoxie cultul crestin este înlocuit cu un fel de cult pentru morti. Nimic mai fals.

Ca si alte practici crestine, rugaciunea pentru cei plecati poate capata pentru unii o importanta disproportionata. Este adevarat ca am cunoscut persoane care faceau din mersul la cimitir si din pomenile pentru morti preocupare centrala a vietii lor crestine. Aceasta este o greseala nu mai mica decât a celor care iau alte aspecte ale vietii crestine si le ridica la proportii nepotrivite. Am întâlnit baptisti pentru care scopul principal al vietii era cunoasterea Scripturii. Oricât ar fi de importanta aceasta, ea devine un pericol si o capcana daca nu este balansata de trairea învataturii crestine. Scopul nostru este sa-L cunoastem pe Dumnezeu, sa-I facem voia, sa crestem în asemanarea cu El – ceea ce ortodocsii numesc îndumnezeire sau theosis. Nu exclud posibilitatea ca un crestin sa aiba o vocatie deosebita sau un rol aparte ca madular al lui Hristos, dar telul ramâne acelasi si Hristos trebuie sa fie în centrul vietii, mai presus de Biblie, de evanghelizare sau de rugaciunea pentru cei plecati.

"Cultul mortilor" mai evoca si imaginea unei magii sau chemari a mortilor, practica pe care Biserica nu numai ca nu o accepta, dar o respinge viguros si o condamna ca pe un obicei pagân, care calca în mod grosolan Scriptura.

Expresii ca "rugaciunea pentru morti" sau "cultul mortilor" sunt expresii pe care le putem încarca cu diferite continuturi semantice. Daca aud pe cineva folosind aceste expresii, problema nu este sa-l condamn, ci sa determin ce întelege prin ele. Experienta mea este ca în practica comuna, ortodocsii le dau acestor expresii un continut corect, cu anumite regretabile exceptii, care nu sunt definitorii pentru Ortodoxie.

Pot schimba prin rugaciune destinatia vesnica a unui suflet?

Mântuirea depinde în mod esential de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, de lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos si de credinta exprimata prin fapte a omului. A crede ca putem schimba destinul vesnic al unuia care L-a urât pe Dumnezeu ar fi o mare greseala, pe care ortodocsii nu o fac.

Mai mult decât atât, ortodocsii nu accepta doctrina catolica a purgatoriului. Purgatoriul a fost conceput de crestinii latini din cauza înclinatiei lor de a vedea destinul omului în termeni pur juridici. Ei cred ca anumite pacate nerezolvate si-ar gasi ispasirea în purgatoriu. Biserica Ortodoxa vede destinul omului mai putin ca o sentinta juridica, ci mai mult ca o realitate existentiala. Dragostea lui Dumnezeu este suficienta si nu necesita o administrare a unei justitii impersonale pentru completare mântuirii.

Acestea fiind zise, se poate însa observa ca sufletele de dincolo, indiferent de starea în care se afla, sunt totusi în asteptarea judecatii universale. Un suflet aflat într-o asemenea asteptare se poate afla într-o stare de pace, de odihna, dar si de neliniste. Cum ma voi simti când toate faptele mele, bune sau rele, vor fi descoperite? Recunoscând ca nu cunoastem raspunsul la aceste întrebari, putem totusi constata ca dragostea fata de frate, copil, parinte sau prieten ma îndeamna sa ma rog pentru pacea si odihna sufletului lui, chiar daca nu cunosc în detaliu rezultatul rugaciunii mele. Cu alte cuvinte, cu toate ca rugaciunile nu pot schimba destinatia, ele pot schimba starea de asteptare a celui plecat. Exista argumente pentru aceasta pozitie.

Pe ce ne bazam?

Pentru un ortodox, Traditia bisericii este un argument cu o foarte mare greutate. Chiar daca nu au acelasi respect pentru Traditie, protestantii nu pot respinge automat o practica existenta de veacuri în biserica. Asa cum am aratat în alt articol, o conceptie corecta despre biserica si istoria ei duce în mod natural la aprecierea practicilor pe care crestinii le-au avut de sute sau mii de ani. Doar conceptia ca noi, cei de azi, suntem mai destepti si mai avansati duce la o respingere automata a Traditiei.

Exemple de rugaciuni pentru cei plecati apare apar în cartile Macabeilor. Aceste carti sunt uneori numite apocrife, dar este important de observat ca ele erau tratate la începutul bisericii ca fiind parte din Scriptura. Noul Testament face multiple referiri la texte din scrierile apocrife, ceea ce dovedeste autoritatea de care se bucurau în epoca apostolica. Biserica Ortodoxa si cea Catolica continua sa le dea si astazi respectul cuvenit.

Un exemplu usor trecut cu vederea apare si în Noul Testament. Fara a avea o enuntare explicita a acestei învataturi, putem deduce din acest exemplu ca ea era practicata. Este vorba de un text pe care multi teologi îl înteleg ca un exemplu de rugaciune pentru morti.

În 2 Timotei 1:16-18 gasim aceasta rugaciune a Apostolului Pavel (versiunea Cornilescu):

16 Domnul sa-si verse îndurarea peste casa lui Onisifor; caci de multe ori m-a mângîiat, si nu i-a fost rusine de lantul meu.

17 Nu numai atât, dar, când a fost în Roma, m-a cautat cu multa grija si m-a gasit.

18 Dea Domnul sa capete îndurare de la Domnul „în ziua aceea". Tu stii foarte bine cât ajutor mi-a dat el în Efes.

În 2 Timotei 4:19, la încheierea epistolei, Pavel scrie:

19 Spune sanatate Priscilei si lui Acuila, si casei lui Onisifor.

Putem face urmatoarele observatii:

Pavel cere sa se transmita urari de sanatate unor persoane
În cazul lui Onisifor, urarile sunt facute doar casei, familiei lui
În timp ce urarile pentru diferite persoane se refera la stare prezenta (sanatate!), pentru Onisifor rugaciunea este doar pentru "ziua aceea".
Putem deduce de aici, printr-o interpretare directa si naturala, ca Onisifor nu mai era în aceasta viata în momentul scrierii epistolei. Altfel, de ce Pavel le-ar ura sanatate Priscilei si lui Acuila si familiei lui Onisifor, dar nu lui Onisifor însusi? Fiind trecut în vesnicie, Pavel se roaga pentru îndurarea Domnului pentru el "în ziua aceea".

Daca Pavel a facut aceasta rugaciune, de ce nu am putea sa o facem si noi pentru cineva drag care a plecat dintre noi? Daca dragostea ne îndeamna sa o facem si Biblia ne da exemple în acest sens, atunci ce ne opreste? Probabil singurul motiv este ca noi, cei crescuti în biserici neoprotestante am fost învatati sa nu facem o astfel de rugaciune. Iata un exemplu în care "datina baptista" a înlocuit Scriptura si Traditia de secole a Bisericii.

De ce ne rugam pentru morti?

Exista un singur raspuns la acesta întrebare: dragostea.

Experienta mea este ca aceasta practica este usor respinsa de cei care nu au pe cineva foarte iubit trecut dincolo, dar usor acceptata de cei care au pierdut pe cineva drag. Am constatat aceeasi atitudine în ce priveste alte învataturi. De exemplu, multi dintre cei care sunt sanatosi sau nu au bolnavi în familie, sustin cu usurinta ca rugaciunea pentru vindecare (practicata si în Biserica Ortodoxa ca o taina) este nescripturala. Cu sfiala, ei se roaga cel mult "sa se faca voia lui Dumnezeu". Când însa li se îmbolnaveste cineva drag, atitudinea lor se schimba. Dragostea îi îndeamna sa se roage intens si cu multa speranta pentru însanatosirea copilului, fratelui sau mamei.

O vorba înteleapta prinde foarte bine esenta acestei atitudini: "În transee nu exista atei." Lovindu-ne însa de realitatile dure ale vietii si mortii, devenim mult mai flexibili si mai întelegatori. Strigatul sufletului catre Dumnezeu, pentru viata, sanatate, pâine sau odihna celui plecat dintre noi este o reactie cât se poate de naturala, nu doar o superstitie nascuta din neputinta, asa cum cred ateii.

Închei cu un citat din C.S. Lewis, considerat de multi ca fiind cel mai mare scriitor si eseist crestin protestant din secolul douazeci. În cartea sa "Scrisori catre Malcom: Despre rugaciune", el scrie:

"Sigur ca ma rog pentru morti. Actiunea este atât de spontana si inevitabila ca numai un argument teologic foarte convingator ar putea sa ma opreasca. Nu stiu cum ar supravietui celelalte rugaciuni ale mele, daca cele pentru morti ar fi interzise. La vârsta noastra, majoritatea celor pe care i-am iubit sunt morti. Ce fel de relatie as mai avea cu Dumnezeu daca mi s-ar interzice sa-I pomenesc înaintea Lui pe cei care i-am iubit cel mai mult?"

Articol preluat de la: http://www.ortho-logia.com/Romanian/Rugaciunea%20pentru%20morti.htm

Traditia

Traditia si Biblia

Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

Marile denominatii crestine de astazi se deosebesc nu numai prin doctrinele lor privitoare la om, mântuire sau biserica, prin practicile si metodele lor, ci si prin raspunsul pe care îl dau la o întrebare fundamentala: care este sursa autoritativa de cunoastere pentru Biserica si pentru credincios?



Surse si metode de cunoastere

Toti crestinii accepta faptul ca avem multe surse de cunoastere si calauzire în viata crestina. Scriptura, sfatul unui prieten, un vis sau o impresie subiectiva, toate sunt mijloace prin care mi se poate revela voia Lui, dar nu toate se bucura de acelasi statut de autoritate. Biblia este investita cu o autoritate universal acceptata de crestini, poate cu exceptia teologilor liberali, care o pun la îndoiala. Pe de alta parte, un vis sau o impresie subiectiva nu pot fi folosite ca baza a unor doctrine în biserica. Numai în unele biserici harismatice viziunea sau profetia unui conducator devine învatatura propovaduita de la amvon.

Întrebarea nu este atât care sunt metodele de calauzire (obiective sau subiective), ci care sunt sursele de cunoastere teologica si practica crestina înzestrate cu autoritate. Cele trei ramuri istorice ale crestinismului dau raspunsuri diferite la aceasta întrebare. Aceste raspunsuri pot fi rezumate astfel:

Biserica Ortodoxa: Traditia Bisericii (care include Biblia)

Biserica Catolica: Traditia Bisericii (care include Biblia) + Papa

Protestantismul: Numai Biblia (Sola Scriptura)



Cum a aparut principiul Sola Scriptura

Doctrina Sola Scriptura a aparut ca o reactie la exagerarile Catolicismului. Biserica Catolica din vremea lui Luther introdusese practici care erau straine de învataturile Scripturii. Vânzarea indulgentelor a fost unul din marile scandaluri ale crestinismului. Unul din trimisii Papei declara ca în momentul în care moneda daruita de credincios a cazut în punga bisericii, sufletul raposatului a si tâsnit din Purgatoriu catre Paradis. Starea vesnica a sufletelor devenea astfel dependenta aproape exclusiv de starea materiala a rudelor sau prietenilor. Aceasta practica nu era nici biblica, nici sanctionata de traditia Bisericii, dar avea avantajul ca umplea visteria Papei si înlesnea marile proiecte de constructii din Roma.

Ridicându-se împotriva acestor practici, Luther a trebuit sa gaseasca o autoritate prin care sa le combata. Astfel, el a enuntat acest principiu, Sola Scriptura, care declara ca toate doctrinele si practicile crestine trebuiau bazate NUMAI pe Scriptura. Intentia buna a lui Luther avea sa se dovedeasca o greseala, un pericol si o capcana în secolele care au urmat.

La numai 80 de ani dupa Luther, existau deja aproape vreo 300 de denominatii protestante separate. De ce asa de multe? Pentru ca de acum orice crestin era liber sa gaseasca propria lui interpretare a Scripturii. Conform principiului Sola Scriptura, crestinii nu erau doar liberi, ci chiar datori sa caute doar în Scriptura învataturile si practicile crestine. S-au format zeci si sute de curente. Fiecare curent a dat nastere la un contra-curent. Exista harismatici si anti-harismatici, calvinisti si arminieni, premilenialisti si postmilenialisti. Fiecare dintre aceste curente au dat nastere la noi denominatii, într-o continua farâmitare a Protestantismului. Problema nu este doar multitudinea opiniilor, ci si multitudinea denominatiilor. Spectacolul acestei farâmitari este foarte trist si este unul dintre cauzele majore ale slabirii marturiei crestine în lumea Occidentala. Un observator din afara se poate pe buna dreptate întreba de ce exista denominatii cu învataturi atât de diferite, din moment ce atât sursa cunoasterii cât si metoda cunoasterii (Sola Scriptura) este aceeasi.



Sunt protestantii credinciosi principiului Sola Scriptura?

Adevarul este ca toate aceste denominatii nu practica o forma pura de Sola Scriptura. O ducere la ultimele consecinte a acestui principiu ar avea ca urmare o farâmitare completa a bisericilor protestante sau neoprotestante, pâna acolo încât nici o biserica nu ar mai putea exista ca o comunitate stabila de credinciosi. O Sola Scriptura pura ar însemna ca noului venit în biserica sa i se puna o Biblie în mâna si sa i se spuna: "Citeste si gaseste-ti propriile concluzii. Nu te lua dupa ce vezi aici, ca nu cumva sa fi abatut de la Scriptura de vreo traditie omeneasca." Dar nici o biserica nu sfatuieste asa pe noul venit.

Când la vârsta de douazeci de ani am devenit baptist, am trecut printr-un solid curs de catiheza. În acest curs mi s-a explicat nu numai ce spune Biblia, ci si care este învatatura distincta baptista. Uneori între cele doua exista o tensiune, sau cel putin legatura nu era chiar imediata. De pilda, ca unul neinstruit si neconditionat înca de zeci sau sute de predici auzite în biserici baptiste, as fi putut foarte usor sa citesc pretutindeni în Scriptura ca pâinea si vinul Împartasirii sunt într-adevar trupul si sângele Domnului Iisus. Mi s-a explicat cu multa grija ca "noi credem ca ele sunt doar simboluri". De asemenea, ni s-a spus ca, în timp ce ortodocsii au sapte taine, noi avem doar doua simboluri. Termeni ca "taine" sau "simboluri" erau noi si ciudate pentru mine, dar am hotarât în sinea mea sa cred si sa accept ceea ce eram învatat, bazat pe respectul pe care îl aveam fata de crestinii baptisti mai vechi si fata de toti înaintasii lor. În bisericile baptiste existau deci traditii, care însa nu erau recunoscute ca atare. Astazi nu mai sunt de acord cu unele, dar pe multe dintre aceste traditii baptiste continui sa le apreciez. De exemplu, o practica baptista foarte pozitiva este accentul pus pe cunoasterea Scripturii. Copiii sunt învatati de mici sa citeasca Biblia si sa o memoreze.

Vrând-nevrând, constient sau inconstient, orice biserica crestina urmeaza o anumita traditie. Predicatorul, învatatorul sau preotul nu ne explica doar Biblia, ci Biblia asa cum este ea înteleasa si interpretata în traditia acelei biserici. Exista suficiente ambiguitati în Scriptura care sa necesite o cunoastere si o metoda extra-scripurala pentru stabilirea adevarului. Va rog sa observati ca nu am spus "greseli", ci "ambiguitati". Noi credem ca Scriptura este insuflata de Dumnezeu si fara greseli. Ambiguitatile nu sunt un defect al Scripturii, ci apar din propriile noastre limitari. Personal cred ca unele au fost lasate intentionat de Dumnezeu ca sa ne faca sa alergam nu numai la cuvântul scris ci si la Cuvântul viu al lui Dumnezeu si la viata Lui manifestata în trupul Lui, Biserica.



Metode extra-biblice dar nu anti-biblice

În acest sens am putea crea o paralela între Biblie si constiinta. Constiinta ne-a fost data ca un organ prin care sa cunoastem binele si raul. Acest organ a fost creat perfect si functional de Dumnezeu, dar astazi nu ne mai putem bizui NUMAI pe el, din cauza starii noastre de pacat si a ambiguitatii situatiilor vietii. Adam, primul om, s-ar fi putut folosi mai mult pe constiinta lui, dar pentru noi exista situatii în care ea nu mai este suficienta pentru a face o alegere, de aceea trebuie sa alergam si la alte surse.

Chiar si teologii protestanti folosesc metode extra-scripturale pentru a întelege mai bine Scriptura. Una din metodele ermeneutice folosite pentru întelegerea textului Scripturii este întrebarea "Cum ar fi înteles evreii acelui timp acest text?" Raspunsul la o astfel de întrebare presupune ample cunostinte istorice cu privire la locurile si vremurile Vechiului si Noului Testament. Aceste cunostinte pot depasi cadrul Bibliei, facând de fapt apel la alte surse istorice pentru a o putea întelege.

Sola Scriptura este deci un principiu seducator prin simplitatea lui si aparenta reverenta fata de Scriptura, dar insuficient pentru formularea doctrinelor si practicilor crestine. Spunând acesta, nu vreau sa stirbesc de loc importanta Scripturii. Biblia ramâne cuvântul lui Dumnezeu, în întregime inspirat si fara greseala în felul în care a fost original dat oamenilor. Dar, orice interpretare a ei adauga ceva din propriile noastre traditii. Întrebarea este nu daca am încalcat Sola Scriptura prin folosirea unei traditii (suntem siliti sa o facem), ci care este traditia pe care o folosim. Vom accepta traditia introdusa acum treizeci de ani de un predicator popular, sau traditia Parintilor Bisericii, traditie care a rezistat la 1800 sau 1500 de ani de istorie?

Interpretarea Scripturii este o activitate pe care trebuie sa o facem cu grija si mai ales cu umilinta. Apostolul Petru ne avertizeaza cu privire la interpretarile usuratice ale Scripturii:

.. cum v-a scris si prea iubitul nostru frate Pavel, dupa întelepciunea data lui, ca si în toate epistolele lui, când vorbeste despre lucrurile acestea. În ele Sunt unele lucruri grele de înteles pe care cei nestiutori si nestatornici le rastalmacesc ca si pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. (2 Petru 3:15, 16)



Traditia explica Biblia

Înseamna aceasta ca nu mai sunt liber sa citesc singur Biblia si sa aflu din ea învatatura si sfaturi pentru viata mea crestina? Nicidecum! Ceea ce trebuie sa evit este interpretarea Scripturii în afara cadrului traditional al Bisericii. Daca vreun om pretinde ca are o noua întelegere a Scripturii, o întelegere care contrazice sute sau mii de ani de traditie crestina, este foarte probabil ca noua întelegere nu este de la Duhul Sfânt ci provine din propria lui mândrie si aroganta.

Când un ortodox interpreteaza Biblia prin prisma Traditiei, el recunoaste cu umilinta ca nu este propriul lui Papa investit cu aura infailibilitatii. Aceasta umilinta, aceasta deschidere de a fi învatati de altii este în contradictie cu spiritul modern al lumii. Cultura moderna, mai ales cea occidentala, accentueaza individualismul. Eroul ei este cel care s-a ridicat prin propriile puteri si care învinge neajutat de nimeni. Pentru omul modern este greu sa-si recunoasca limitele, cautând ajutor de la Biserica si de la Sfintii Parinti.

Prin Traditie, ortodocsii nu înteleg doar niste obiceiuri arbitrare ramase întâmplator printre noi. Traditia este de fapt întreaga comoara de învataturi si practici crestine, acumulate de la Apostoli pâna în zilele noastre. Traditia este viata Duhului Sfânt, exprimata în istoria Bisericii. Nu toate aspectele Traditiei au aceeasi autoritate. Pe de o parte, Biblia are o autoritate absoluta. Sfintii parinti din primele veacuri au si ei autoritate, dar unii dintre ei, sau anumite scrieri ale lor au fost repudiate de Biserica. Este aceasta surprinzator? Nicidecum. Sa nu uitam ca, de exemplu, Apostolul Pavel a trebuit sa-l critice pe Apostolul Petru. Aceasta nu descalifica însa toate scrierile Apostolului Petru. Alti Sfinti sau Teologi ai Bisericii au adaugat la întelegerea Scripturii si la desavârsirea practicilor crestine.





Biblia este parte a Traditiei

În Biserica Ortodoxa, Scriptura este o parte a Traditiei, partea ei investita cu cea mai mare autoritate. Multi protestanti sau neoprotestanti cred în mod gresit într-o falsa alegere între Biblie si Traditie si li se pare ca între cele doua ei aleg Biblia, în timp ce ortodocsii aleg Traditia. Dar pentru un ortodox aceasta dilema nu exista. Biblia este parte a Traditiei. Nu numai atât, dar toate învataturile si practicile Bisericii dupa Apostoli sunt judecate în functie de Scriptura. Într-adevar, un teolog ortodox contemporan, Thomas Hopko, scrie:

"Totul în Biserica Ortodoxa este judecat dupa Biblie. Nimic din Biserica nu trebuie sa o contrazica. Toate aspectele Bisericii trebuie sa fie biblice; pentru ca Biserica sa fie Biserica, ea trebuie sa fie credincioasa Bibliei si sa exprime realitatile la care Biblia este martora." ("Biblia în Biserica Ortodoxa", Plinatatea lui Dumnezeu, pg. 50-51)



Adauga Traditia la Biblie?

O alta acuzatie, în aceasta falsa opozitie între Biblie si Traditie este ca Biserica Ortodoxa, prin Traditie, a adaugat la Biblie. Dar ce înseamna de fapt a adauga la Biblie? O astfel de acuzatie ar avea sens daca Biserica Ortodoxa ar fi adaugat ceva la textul Bibliei si ar fi pretins ca este parte din Biblie. Evident, asa ceva nu s-a întâmplat. Pe de alta parte, Traditia contine învataturi si practici care completeaza si explica Scriptura. Argumentul ca aceste învataturi sau practici sunt fundamentate în 1500 de ani de istorie este foarte puternic si valabil. De ce anumite traditii protestante sau neoprotestante, inventate cu nu mai mult decât 100, 200 sau 400 de ani în urma ar fi mai valabile decât cele care au existat în biserica de 1700 de ani?

Sa luam un exemplu. Biserica primelor veacuri a folosit icoanele ca mijloc de aducere aminte si de concentrare a atentiei credinciosilor la Prototipul nostru divin, Iisus Hristos. Biserica ortodoxa recunoaste aceasta practica si o continua. Practica folosirii icoanelor nu este explicit descrisa în Biblie, dar este parte integranta a Traditiei Bisericii. La fel este Crezul, la fel tinerea Duminicii ca zi de sarbatoare pentru crestini. (Într-adevar, Noul Testament mentioneaza ca unele grupuri de crestini se întâlneau în prima zi a saptamânii, dar nu dezvolta aceasta practica pâna la a o face o porunca sau o doctrina. De aceea unele grupuri – cum ar fi adventistii - resping tinerea zilei de Duminica drept o zi de odihna sau sarbatoare.)

Baptistii au introdus si ei traditii extra-biblice. În apararea lor, as dori sa observ ca într-un sens strict, nici acestea nu sunt anti-biblice. De exemplu:

Amvonul.
Organizarea în comunitati de biserici, conduse de un presedinte de comunitate
Folosirea instrumentelor de percutie care sa acompanieze muzica din biserica
Oare orice practica care nu este descrisa în Biblie este în mod necesar rea? Daca raspunsul este nu, atunci traditiile ortodoxe nu pot fi criticate ca extra-biblice. Daca raspunsul este da, atunci neoprotestantii se fac si ei vinovati de aceleasi pacate.



Ce zice Biblia despre Traditie

Ca dovada ca nu exista o contradictie între Biblie si Traditie este faptul ca Biblia însasi confirma si întareste rolul Traditiei.

Când este vorba de Traditie si Biblie, cei mai multi protestanti sau neoprotestanti îsi amintesc textul din Matei 15:2, 3:

"Pentru ce claca ucenicii Tai datina batrânilor? Caci nu-si spala mâinile când manânca?" Drept raspuns, El le-a zis, "Dar voi, de ce calcati porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre?"

O interpretare superficiala a acestui pasaj ar duce la concluzia ca orice traditie sau datina are un caracter negativ, fiind o adaugire omeneasca la cuvântul lui Dumnezeu. Dar Domnul Iisus a afirmat nu ca problema ar fi fost datina în sine, ci faptul ca o anumita datina calca porunca lui Dumnezeu. În general, datina sau traditia nu este nici buna nici rea. Continutul ei si raportarea ei la cuvântul si la poruncile lui Dumnezeu este ceea ce-i determina caracterul.

Surprinzator pentru cei care au cunoscut textul Bibliei doar în versiunea lui Cornilescu este faptul ca Biblia însasi întareste rolul si importanta traditiei. În 2 Tesaloniceni 2: 15, citim, în traducerea lui Cornilescu,

Asa dar, fratilor, ramâneti tari si tineti învataturile pe care le-ati primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastra.

Cuvântul tradus aici "învataturile" este cuvântul grecesc paradosis, exact acelasi cuvânt care apare si în textul din Matei, citat mai sus. Probabil Cornilescu, având anumite prejudecati împotriva traditiei ortodoxe, a preferat sa foloseasca un alt cuvânt. Ce spune de fapt textul din Tesaloniceni? Apostolul Pavel îi îndeamna pe credinciosi sa tina traditia pe care au preluat-o de la el. Aceasta traditie era atât scrisa, cât si orala.



Biblia a fost validata de traditia Bisericii

În primele secole crestine circulau diferite scrieri atribuite Apostolilor sau altor autori. Unele dintre acele scrieri nu au fost acceptate de Biserica. Pe de alta parte, multe din cartile actuale ale Noului Testament erau puse la îndoiala. La început, canonul Noului Testament nu constituia o problema serioasa. A înfiinta o noua biserica, în afara partasiei cu alte biserici era considerat un pacat cu mult mai grav decât a afirma ca o epistola a lui Clement este are aceeasi autoritate cu epistola lui Iacov. Biserica vie a lui Hristos era considerata o realitate mai importanta decât canonul Noului Testament. În zilele noastre perspectiva protestanta este cu totul diferita de cea a bisericii de la început.

Învataturile Bisericii se transmiteau la început prin traditia orala primita de la Apostoli. Papias, care a trait între anii 70 si 155 dupa Hristos, a scris,

Daca ma întâlnesc cu cineva care i-a urmat pe Apostoli, am grija sa-I întreb ce învataturi dadeau ei. Ce spunea Andrei, Petru sau Filip? Ce spuneau Toma, Iacov, Ioan, Matei, sau alti ucenici ai Domnului? Ce spunea Aristion sau presbiterul Ioan, ucenici ai lui Hristos? Nu cred ca am câstigat atât de mult din carti, cât din marturisirile vii ale celor care înca traiesc. (Eusebiu, Istoria bisericii).

Aceste marturii ale ucenicilor lui Iisus, ale urmasilor lor si ale urmasilor urmasilor lor au devenit Traditia vie a Bisericii. Canonul Noului Testament nu a fost stabilit decât mai târziu.

Un fragment din secolul al doilea face o enumerare a scrierilor care circulau în biserica, si enumara evangheliile lui Marcu, Luca si Matei. Alte carti sunt de asemenea mentionate, dar Evrei, Iacov, 1 si 2 Petru sunt omise. Sunt enumerate carti care nu au fost pastrate în canon, cum ar fi de exemplu Apocalipsa lui Petru. Marele istoric crestin Eusebiu dedica un spatiu amplu dezbaterii cu privire la valoarea si autoritatea diferitelor carti. El afirma ca Iacov, Iuda, 2 si 3 Ioan si Apocalipsa sunt carti disputate. Sinodul din Laodicea, de la mijlocul secolului al patrulea, enumera toate cartile Vechiului si Noului Testament, cu exceptia Apocalipsei. Atanasius face la anul 267 o lista a tuturor cartilor existente astazi în canon, lista confirmata ulterior si de Augustin (354 - 430) si de Episcopul Inocent (Episcop între 401 si 413). În secolul al cincilea, canonul devine complet stabil.

Întrebarea este, cum a fost stabilit canonul? Daca, asa cum afirma multi istorici protestanti sau neoprotestanti, Biserica secolului al patrulea era deja "corupta", ce încredere mai putem avea în canonul Noului Testament? Adevarul este ca aceeasi Biserica care ne-a lasat canonul Noului Testament, aceeasi Biserica care ne-a lasat Crezul si învatatura clara despre Sfânta Treime si natura lui Hristos, este Biserica care folosea icoane, care avea episcopi si patriarhi, si care cinstea pe Fecioara Maria. Cum poate un neoprotestant accepta autoritatea Noului Testament daca respinge Traditia Bisericii care ne-a dat canonul Noului Testament? Daca acei episcopi din secolul patru erau "idolatrii" pentru ca acceptau icoanele, de ce sa acceptam canonul Noului Testament pe care ei l-au stabilit?

Adevarul este ca Biserica a stabilit canonul Noului Testament în functie si în conformitate cu Traditia ei. Analizând veridicitatea unei carti, pentru a stabili daca poate face parte din canon, episcopii s-au întrebat, "Corespunde aceasta carte învataturilor pe care Biserica le-a tinut si transmis de-a lungul anilor?" Au fost carti care erau înbibate de gnosticism, o erezie pe care Biserica a respins-o. Ca urmare, aceste carti au fost respinse. Biserica nu a respins gnosticismul din cauza Noului Testament – acesta nu exista pe vremea acelei erezii. Biserica a respins gnosticismul pentru ca nu corespundea Traditiei – învatatura si practica vie a Bisericii. Ulterior, anumite carti au fost respinse din acelasi motiv.



Sfânta Traditie si traditiile

Asa cum am mai aratat, nu exista biserici sau denominatii care sa nu-si aiba traditiile lor. Orice interpretare a Bibliei în biserica se face pe baza anumitor traditii. Mai mult decât atât, orice practica a unei biserici reprezinta o anumita traditie. O practica bisericeasca complet divortata de orice traditie este o absurditate.

Serviciile din bisericile baptiste sau penticostale sunt la fel de predictibile ca si cele din bisericile ortodoxe. Dupa ce am participat zeci de ani la astfel de servicii, as putea sa descriu cu lux de amanunte ce se întâmpla în ele minut cu minut. În sensul acesta, îmi aduc aminte de urmatoarea întâmplare.

La vârsta de douazeci si cinci de ani, mi s-a cerut odata sa conduc serviciile într-o biserica baptista din Bucuresti. Înainte de predica am cerut sa se cânte prima strofa dintr-o cântare, dupa care am ridicat adunarea în picioare pentru rugaciune. La terminarea serviciilor, unul din batrânii bisericii s-a plâns pastorului ca am încalcat ordinea normala. Într-adevar, adunarea trebuia ridicata în picioare numai dupa a doua strofa a cântarii!

Chiar daca unui baptist modern îi vine sa zâmbeasca, acum îi dau într-un fel dreptate acelui credincios batrân. Ce s-ar întâmpla daca serviciile noastre bisericesti ar trece printr-o continua revolutie? Cine s-ar mai putea concentra la rugaciune sau învatatura daca ordinea acestor activitati ar fi întoarsa de fiecare data pe dos.

Recunoscând ca interpretarea Scripturii si viata în biserica nu este posibila fara o anumita traditie, întrebarea care ramâne este, "Care traditie?" De acum, fiecare denominatie îsi are traditiile ei. Care dintre ele este mai buna?

Exista multiple traditii chiar si în interiorul unor denominatii care au acelasi nume. În Statele Unite sunt zeci sau poate sute de varietati de baptisti. Unii vin dintr-o traditie calvinista, altii dintr-o traditie arminianista. Unii pun accentul pe activitati sociale, altii pe misionarism. Chiar si baptistii români îsi au propriile traditii, care îi deosebesc de alti baptisti. În mod surprinzator, baptistii români au multe obiceiuri preluate de la ortodocsi.

Un nou curent în protestantismul evanghelic este formarea unor biserici evanghelice independente, neafiliate nici unei denominatii. Va avea oare fiecare dintre aceste biserici propria ei traditie?

În fata atâtor traditii, Biserica Ortodoxa recunoaste o traditie de baza, traditia care are ca început cuvântul Scripturii si care se continua cu hotarârile sinoadelor ecumenice si cu scrierile Parintilor Bisericii. Este traditia care încorporeaza în ea nu numai învataturile, ci si practicile primelor veacuri. Aceasta nu este o oarecare traditie între multe altele, ci Sfânta Traditie.

Confruntat cu un text dificil, ortodoxul nu se întreba ce zice despre el psihologia moderna, ci cum l-a interpretat Ioan Gura de Aur sau Clement sau Ignatiu. Cei care au trait la doar câteva generatii de Apostoli si au înfruntat fiarele în arenele romane îmi inspira mai multa încredere decât ultimele curente de psihologie popularizata.

Când într-un sat se deschide o noua biserica ortodoxa, preotul nu inventeaza un nou program de servicii religioase. El oficiaza aceeasi slujba ca în zecile de mii de biserici ortodoxe de aproape doua mii de ani. Participând la aceasta slujba, ajung sa simt cea ce au simtit si sa gândesc ceea ce au gândit milioane de credinciosi ortodocsi de-a lungul veacurilor.

Aceasta este unitatea Bisericii, o unitate si comuniune care transcende nu numai distantele, ci si veacurile. De aceea, ortodocsii nu asculta de o oarecare traditie, ci de Sfânta Traditie.



Cine este mai mare?

Întrebarea nu este care este mai mare, Biblia sau Traditia. Am vazut ca Traditia include Biblia si se bazeaza pe ea. Adevarata întrebare este cine este mai mare, eu sau Biserica?

Protestantul sau neoprotestantul modern este învatat sa interpreteze singur Biblia. Spiritul veacului nostru îl face pe om masura tuturor lucrurilor. Curentul istoric al Renasterii a început în lumea catolica si s-a continuat în cea protestanta. O anumita exaltare a omului, un anumit umanism strabate toata istoria, practica si învatatura protestantismului, asa cum acesta s-a manifestat pe vremea lui Luther si cum se manifesta în zilele noastre.

În opozitie cu acest curent, în Ortodoxie se recunoaste ca Biserica este mai mare decât individul. Ortodoxul recunoaste ca învatatura si practica de sute sau mii de ani a Bisericii este mai presus de capacitatea lui de a întelege, interpreta sau inventa. În ultima instanta, ortodoxului i se cere sa dea dovada de o umilinta care este straina spiritului acestui veac.

Articol preluat de la: http://www.ortho-logia.com/Romanian/traditia_si_biblia.htm

Botezul copiilor

Botezul copiilor

Andrei Mironescu

Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

Nici eu nu eram la inceput convins ca este bine ca pruncii sa fie botezati. Si eu mi-am pus intrebarea "Cum poate un prunc sa creada si sa se boteze ?" Numai acum, dupa un studiu al Scripturii si al istoriei Bisericii primare, pot spune ca exista argumente covarsitoare in favoarea botezului pruncilor. Sigur ca la prima vedere, expresii ca "pocaieste-te si boteaza-te", sau "crede si boteaza-te" pot da impresia ca numai adultii se pot boteza. Greseala acestui mod de a gandi nu consta in faptul ca un adult trebuie sa creada inainte de a se boteza, ci in aplicarea in cazul pruncilor unei porunci adresata adultilor. Biblia nu a fost scrisa pentru prunci, ei fiind in grija parintilor, care pot auzi, intelege si crede. In plus, mai trebuie facuta o distinctie importanta intre botezul copilului si cel al adultului : adultul trebuie sa se pocaiasca in timp ce pruncul, neavand greseli personale, nu are pacate pentru care sa se pocaiasca. Din moment ce nu si-a inchis inima printr-o respingere voita a vointei lui Dumnezeu, inima lui este deschisa si capabila de a primi harul lui Dumnezeu. Gandeste-te, daca am urma acelasi rationament, din ceea ce citim in 2 Tesaloniceni 3:10 "Daca cineva nu vrea sa lucreze, nici sa nu manance" ar reiesi ca trebuie sa ne infometam copiii, pentru ca nu vor sa munceasca. Desigur ca nu este asa, copiii putand primi hrana chiar daca nu muncesc. Verbele "a se pocai", "a munci" se refera la cei care sunt capabili sa faca aceste lucruri.

Pe de alta parte, avem in Biblie exemple de copii ce primesc darul credintei atunci cand sunt atinsi de harul lui Dumnezeu. In Luca 1:44, cand Maria s-a dus la Elisabeta, aceasta a spus : "Iata, cum veni la urechile mele glasul salutarii tale, pruncul a saltat de bucurie in pantecele meu." Deci, nu putem masura intr-un mod stiintific predispozitia unei persoane de a primi harul mantuitor. Ar mai fi si alte exemple : Psalm 8:2 (in traducerea Cornilescu, numerotarea psalmilor este decalata cu 1 fata de traducere pe care o am eu), Matei 21:16 "…din gura copiilor si a celor ce sug Ti-ai pregatit lauda", Psalm 21:9-10 "Ca Tu esti Cel care m-ai scos din pantece, nadejdea mea. Spre tine m-am aruncat de la nastere, din pantecele maicii mele, Dumnezeul meu esti Tu". In Matei 18:3 ni se spune: "De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor", deci vedem ca, pruncii sunt modelul nostru de credinta. Nu este pusa conditia : pana cand pruncii nu vor deveni adulti, ci exact opusul : pana cand adultii nu vor redeveni ca pruncii.

Pentru a intelege practica istorica crestina a botezului copiilor, este important sa intelegi modul in care pruncii erau inclusi in procesul mantuirii din Vechiul Testament. Cel mai important semn al legamantului intre Dumnezeu si copii lui Israel era circumcizia. Dumnezeu a poruncit ca acest ritual sa fie aplicat tuturor celor de parte barbateasca in varsta de 8 zile. (Geneza 17:12).

Fireste, pruncul nu era intrebat daca vrea sa se nasca in Israel sau daca vrea sa fie evreu. Intrebarea : "vrei sa porti semnul legamantului si sa apartii poporului lui Dumnezeu, sau nu vrei acest lucru ?" nu a fost niciodata pusa, aceasta decizie apartinand parintilor. Este usor de gasit legatura intre circumcizie si botezul crestin in scrierile lui Pavel privitoare la Israel si Biserica : "In El ati si fost taiati imprejur, cu taiere imprejur nefacuta de mana, prin dezbracarea de trupul carnii, intru taierea imprejur a lui Hristos ingropati fiind impreuna cu El in botez" (Coloseni 2:11,12). Deci pentru crestini botezul este plinirea taierii imprejur din Vechiul Testament. Folosindu-ne de aceasta legatura, putem spune ca Dumnezeu a inclus toti evreii, chiar si copiii in legamantul Vechiului Testament. Scriptura subliniaza ca "toti au fost botezati in nor si in mare" (1 Cor. 10:2) atunci cand l-au urmat pe Moise prin Marea Rosie. Ar fi fost de neconceput ca oamenii sa-si lase copiii la tarm pentru a deveni prada a armatelor lui Faraon, doar pentru ca nu erau destul de mari pentru a intelege, sau pentru ca nu puteau lua o decizie personala de a se salva strabatand Marea Rosie. In Iesire 10:9 se vede ca toti au pornit in aceasta calatorie, adulti si copii.

"Caci nu voiesc, fratilor, ca voi sa nu stiti ca parintii nostri au fost toti sub nor si ca toti au trecut prin mare. Si toti, intru Moise au fost botezati in nor si in mare. Si toti au mancat aceeasi mancare duhovniceasca; Si toti, aceeasi bautura duhovniceasca au baut, pentru ca beau din piatra duhovniceasca ce ii urma. Iar piatra era Hristos (l Corinteni 10:1-4).

Un alt simbol al mantuirii in Vechiul Testament, deasemenea destinata intregii familii, este arca lui Noe. Dumnezeu I-a spus lui Noe : Intra in corabie, tu si toata casa ta (Geneza 7:1). Apostolul Petru, referindu-se la potop si la arca, scrie : "putine suflete…s-au mantuit prin apa. Iar aceasta mantuire prin apa inchipuia botezul, care va mantuieste astazi si pe voi" (1 Petru 3:20-21). Din nou, este dificil a ne inchipui ca nepotii lui Noe sa fi fost lasati in afara corabiei, numai pentru ca nu puteau intelege misiunea lui Noe.

Pentru a intelege mai bine acest concept, al "mantuirii familiei" in Vechiul Testament, iti mai dau un exemplu. Dumnezeu I-a vorbit lui Moise, poruncindu-I sa spuna poporului sau sa ia "cate un miel de familie fiecare". Sangele acelui miel urma sa salveze viata primului nascut al fiecarei familii. Acest concept al mantuirii familiei este intalnit nu numai in vremea lui Avram si Moise ci si chiar in vremea ultimei perioade a Vechiului Testament, in vremea lui David (2 Regi 7:12-16).

Precum vezi, in toate legamintele Vechiului Testament facute de Dumnezeu cu poporul sau erau inclusi si copiii: legamantul cu Noe dupa potop (Facere 9:9), legamantul cu Avraam (Facere 17:4,7), cu Moise "Va infatisati inaintea fetei Domnului… copii vostri, femeile voastre… ca sa inchei legamint cu Domnul Dumnezeul tau" Deuteronomul (29:10-12). Chiar si consecintele incalcarii legamintului cu Adam s-au facut simtite si asupra copiilor. Oare in Noul Testament, desi il depaseste pe cel Vechi in ceea ce priveste privilegiile si promisiunile, acest principiu sa nu mai functioneze ?

La cincizecime, atunci cand Petru a predicat pentru prima data Evanghelia, el nu a spus ca promisiunea este facuta numai adultilor. Dimpotriva, dupa ce a aratat doar cu un verset mai sus necesitatea botezului, el aminteste invatatura ce facea parte dintotdeauna din legamantul iudeilor: Caci voua este data fagaduinta si copiilor vostri si tuturor celor de departe, pe oricati ii va chema Domnul Dumnezeul nostru (Fapte 2:39). Aceeasi fagaduinta a fost facuta de catre Dumnezeu lui Avraam, si apoi reamintita de Pavel in epistola catre Galateni : "Iar daca voi sunteti ai lui Hristos, sunteti deci urmasii lui Avraam, mostenitori dupa fagaduinta" (Gal. 3, 29). Nimeni nu poate alege singur sa devina mostenitor, asa se naste, fie ca doreste sau nu. Ma gandesc acum la un print care va deveni mostenitorul tronului.

Gandul despartirii parintilor de copiii lor, mi se pare contrar atat sentimentului crestin cat si legilor umane. Se poate ca in vreme ce tulpina este in biserica, ramura sa fie in afara ei ? Se poate ca in timp ce parintele este in imparatia vizibila a Mantuitorului, copilul lui, trup din trupul lui sa nu aiba nici o legatura cu ea ? Cum ziceam, si in legile facute de oameni vedem ca pruncii sunt nascuti cetateni ai statului in care rezida parintii, avand aceleasi drepturi cu acestia.

Copiii erau membri recunoscuti in biserica din Vechiul Testament. Cand Dumnezeu l-a chemat pe Avram si a stabilit un legamant cu el, nu numai ca l-a inclus si pe pruncul lui, dar a stabilit si un ritual in care era pecetluita relatia copilului cu biserica. Circumcizia exprima clar, in viziunea lui Pavel, o "pecete a dreptatii in credinta" (Romani 4,11). Dumnezeu ii spune lui Avram : "Se vor binecuvanta intru tine toate neamurile pamantului" (Facere 12:3), deci nu numai descendentii lui (Facere 18:18; 22:18; 26:4). Legamantul, pecetea a fost administrata la porunca lui Dumnezeu timp de aproape doua mii de ani. Daca infinita intelepciune a considerat ca este drept ca pruncii sa fie subiectii "pecetei dreptatii in credinta" inainte de a fi capabili sa si-o exercite, eu cred ca acest lucru este potrivit si acum.

Biserica lui Dumnezeu este aceeasi in substanta acum ca si atunci.

In Galateni 4:1-6 Pavel compara poporul afla sub legamantul Vechiului Testament cu un copil mostenitor. Asa cum un om ajuns la maturitate este acelasi individ ca pe vreea cand era copil, tot astfel si biserica, dupa venirea lui Hristos, aflata deci in plenitudinea privilegiilor si a luminii, este aceeasi biserica cu cea care, cu multe secole in urma nu se bucura de atatea privilegii, dar avea in fruntea ei acelasi Conducator divin (Fapte 7:32). Tot Pavel, referindu-se la copiii lui Israel, spune ca "Si noua ni s-a binevestit ca si acelora" (Evrei 4:2); "parintii nostri au fost toti sub nor si toti au trecut prin mare. Si toti, intru Moise au fost botezati in nor si in mare. Si toti au mancat aceeasi mancare duhovniceasca; Si toti, aceeasi bautura duhovniceasca au baut, pentru ca beau din piatra duhovniceasca ce ii urma. Iar piatra era Hristos (l Corinteni 10:1-4). Avraam, ni se spune, " a fost bucuros sa vada ziua lui Hristos si a vazut-o si s-a bucurat" (Ioan 8:56). Deci biserica vechiului testament nu este doar o biserica divin constituita ci este si o biserica a evangheliei, a lui Hristos, zidita pe aceeasi temelie a aposolilor (Efeseni 2:20).

Dar pasajul ce pune sub cea mai puternica lumina identitatea bisericii, este Romani 11: 15-24, unde Biserica este comparata cu un maslin. Aceeasi comparatie este facuta si de profetul Ieremia: "Maslin verde, impodobit cu roade frumoase, te-a numit Domnul", dar din cauza pacatului "in zgomotul cumplitei tulburari a aprins foc imprejurul lui si ramurile lui s-au stricat" (Ieremia11, 16). Romani 11: 15-24 "Caci daca parga este sfanta, asa e si framantatura, si daca radacina este sfanta, atunci si ramurile sunt. Dar daca unele din ramuri au fost taiate si daca tu, maslin salbatic, ai fost altoit in locul lor si-ai devenit partas al radacinii si al grasimii maslinului, nu te mandri fata de ramuri; iar daca te mandresti, nu tu porti radacina ci radacina pe tine… Dar vei zice: Au fost taiate ramurile ca sa fiu altoit eu… Bine ! Ele au fost taiate din pricina necredintei, dar tu stai prin credinta. Nu te ingamfa, ci teme-te; ca daca Dumnezeu n-a crutat ramurile firesti, nici pe tine nu te va cruta. Vezi dar bunatatea si asprime lu Dumnezeu: asprimea fata de cei ce-au cazut, dar fata de tine bunatatea lui Dumnezeu, daca vei ramane in aceasta bunatate; altfel si tu vei fi taiat. Dar si aceia, de nu vor ramane in necredinta vor fi altoiti, ca putere are Dumnezeu sa-I altoiasca din nou. Caci daca tu ai fost taiat din maslinul cel din fire salbatic si’mpotriva firii ai fost altoit in maslin bun, cu cat mai mult acestia, cei ce sunt dupa fire, vor fi altoiti in chiar maslinul lor.

Inlaturarea ramurilor naturale (evreii) din cauza necredintei nu duce la distrugerea maslinului. A ramas trunchiul, radacina. Neamurile – ramurile unui maslin salbatic – au fost altoite in maslinul bun, acelasi maslin din care s-au taiat ramurile naturale. Evreii vor fi altoiti in insusi maslinul lor cand vor reveni in biserica crestina. Daca cele doua biserici ar fi fost distincte, ar fi fost o exprimare gresita referitoare la evreii ce "vor fi altoiti in chiar maslinul lor".

Daca pruncii erau membri si daca biserica ramane aceeasi, ei raman inca membrii bisericii, garantia primirii pruncilor fiind data cu 2000 de ani inaintea scrierii Noului Testament, ea nefiind revocata niciodata.

Introducerea pruncilor in sanul bisericii prin porunca divina este de netagaduit. Unicitatea bisericii, in ambele perioade, este de netagaduit. Permanenta legamantului lui Avraam, care atinge "toate neamurile pamantului", deasemenea este de netagaduit. Si nu gasim in Noul Testament sau in scrierile bisericii primare nici un indiciu potrivit caruia acest mare privilegiu sa fi fost retras, deci indiscutabil ramane in vigoare O noua reinstituire a acestui privilegiu nici nu ar fi fost necesara, mai ales pentru ca se intelesese deja ca in Noul testament, privilegiile nu se micsorau ci se extindeau. Nu se poate imagina ca privilegiile si semnul apartenentei copiilor cu care erau asa de obisnuiti primii crestini sa fie brusc retrase, fara a rani inimile parintilor. Totusi, nu se semnaleaza in istoria erei apostolice nici o disputa pe aceasta tema.

Diferentele intre circumcizie si botez sunt in aceleasi puncte in care si Vechiul Testament difera de Noul Testament. Botezul nu mai are limitarea de a se administra numai partii barbatesti si numai in a opta zi, aceste ridicari ale constrangerilor reamintindu-ne de noile privilegii ale Noului Testament, sub care "nu mai este nici iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber, nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus" (Galateni 3:28).

Profetul Isaia, desi nu este un scriitor al Noului Testament, vorbeste mult despre timpurile Noului Testament. Vorbind despre zilele de pe urma, profetul declara : "Nu va fi nici o nenorocire si nici un prapad in muntele meu cel sfant… Eu voi face ceruri noi si pamant nou… Varsta poporului Meu va fi ca varsta copacilor… ei vor fi un neam binecuvatat si impreuna cu ei si odraslele lor" (Isaia 65:25; 11:9; 65:17; 22-23). Putem face legatura intre spusele proorocului Ieremia si cele ale lui Hristos pe care le gasim la Matei 19:13-15 :"Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestora este imparatia cerurilor." In original, este aceeasi exprimare folosita de Hristos in predica de pe munte; Matei 5:3,10 "Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor". Daca imparatia gloriei le apartine, cu atat mai mult au dreptul la privilegiile bisericii pe pamant.

Tot Dumnezeu spune ca sub Noul Testament, va scrie legea Lui pe inimile poporului sau: "Voi pune legea Mea inauntrul lor si pe inimile lor voi scrie si le voi fi Dumnezeu, iar ei Imi vor fi popor… toti de la sine Ma vor cunoaste, de la mic pana la mare "(Ieremia 31:34). De aici eu inteleg ca credinta noastra reprezinta mai mult decat cunoasterea unei anumite doctrine, ci mai mult o incredere neconditionata, ca cea a unui copil, in Dumnezeu. Mai inteleg ca pruncii participa in credinta, chiar daca nu o pot articula, deoarece credinta noastra este lucrarea lui Dumnezeu in noi si nu depinde de capacitatea noastra de a o explica.

1 Corinteni 7:14 "Caci barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa si femeia necredinciosa se sfinteste prin barbatul credincios. Altminteri, copiii vostri ar fi necurati, dar acum ei sunt sfinti".

Termenii sfant si necurat au si un sens eclezial in biblie. In Vechiul Testament, numai poporul lui Dumnezeu era "popor sfant si deosebit de toate popoarele fiind al Domnului" (Lev. 20:26) pentru ca era poporul cu care incheiase legamant.

Printre Corinteni erau multe cazuri de crestini uniti prin casatorie cu pagani. Pavel spune ca atunci cand necredinciosul vrea sa locuiasca cu femeia credincioasa, ei trebuie sa continue sa locuiasca impreuna, legatura lor fiind sfintita prin caracterul persoanei credincioase, copiii lor fiind "sfinti", adica, membrii ai bisericii din care face parte persoana credincioasa. Deci partea necredincioasa este sfintita de persoana credincioasa in sensul in care copiii sunt recunoscuti ca apartinand familiei sfinte din care face parte persoana credincioasa.

Faptul ca atunci cand ambii parinti sunt credinciosi copiii lor au dreptul sa apartina bisericii se subintelegea. Daca s-ar fi stiut ca nici un copil – din parinti credinciosi sau nu – nu poate apartine bisericii, atunci nu ar fi existat nici un dubiu. Caci daca credinta amandoura nu ar fi insemnat nimic, credinta unuia nici atat. Intrebarea pe care Pavel ar fi primit-o ar fi putut fi urmatoarea : "Vad copiii vecinilor mei crestini fiind membri ai bisericii si mai vad copiii cerlorlalti, care sunt necredinciosi, ca nu apartin bisericii. Eu cred in Hristos, dar barbatul meu nu. Ce se va intampla cu copiii nostri ? Vor fi admisi cu mine sau vor ramane ca barbatul meu ?" Dumnezeu ii considera de partea celui credincios. Necredinta partenerului nu poate interveni in legamantul lui Dumnezeu.

Argumentul conform caruia daca nu exista nici un exemplu de botez al pruncilor in Biblie, acest lucru nu este posibil ar trebui sa functioneze si in cazul femeilor care nu ar avea voie sa se impartaseasca, sa primeasca Cina Domnului. Totusi, acest lucru nu se intampla nici in bisericile neo-protestante.

Toate cazurile de botezuri intalnite sunt administrate convertitilor de la iudaism sau paganism la crestinism. Nu exista cazuri de persoane nascute din parinti crestini care sa fie botezati, odata ajunsi la maturitate. Nu se intra in detalii din sanul bisericii decat pentru a arata rezolvarea unor disensiuni. Botezul pruncilor neiscand nici un conflict, fiind un eveniment de zi cu zi in biserica, nu avea rost a fi subliniat.

Conform acestor principii neo-protestante, copiii crestinilor sunt complet "inafara" (Efeseni 2:12), ca si copiii paganilor si mahomedanilor, pana cand prin credinta si pocainta devin subiecti ai legamantului. Convertirea si botezul lor ar fi trebuit insemnate, detaliate, ca si botezul celor "instrainati de cetatenia lui Israel". Totusi, pe parcursul a 60 de ani cuprinsi in Noul Testament, nu exista vreun botez al unui adult nascut din parinti crestini.

Folosul botezului copiilor, ca si folosul circumciziei iudeilor "este mare, in toate privintele" (Rom 3:2). Copilul devine purtator de har si este protejat de puterea raului, inainte de a da vreun semn de inteligenta sau de capacitate de intelegere. Nu exista nici un parinte care sa astepte trezirea, credintei, a cugetului, pentru a-si imbraca, hrani, imbaia copilul. Dorinta pentru sanul mamei si nevoia de caldura sunt naturale in copil.

Odata cu botezul, copilul incepe sa locuiasca in Hristos si vointa lui este intarita pentru a depasi efectele pacatului mostenit. Umanitatea cazuta, corupta, este unita cu umanitatea inviata a lui Hristos.

Hristos a luat asupra lui pacatele tuturor, s-a dat jertfa pentru toti. Daca viata incepe la nastere, oare Hristos nu are mila de a-si oferi leacul nemuririi si copiilor care au nevoie de el ?

Romani 5:12 "De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el." De aceea, "nu este drept nici unul, nici macar unul nu este".

Tit 3:5 "El ne-a mantuit, nu din faptele cele intru dreptate savarsite de noi, ci dupa a Lui indurare, prin baia nasterii celei de-a doua si prin innoirea Duhului Sfant".

Credinta nu trebuie considerata un act al mintii si al vointei. Este o relatie de dragoste si incredere, o relatie care nu este limitata de ratiune. (Psalm 21:9-10, Marcu 9:42, Luca 1:44).

Am cateva intrebari la care sunt curios sa aflu raspunsul tau.

Daca botezul copiilor este o inventie ulterioara, cand a fost mentionat prima data si cine a fost initiatorul ?
De ce nu exista proteste impotriva validitatii din partea nimanui in timpul bisericii primare ?
Unde se spune in Biblie exact ca este interzis botezul copiilor ?
Unde este abolit legamantul lui Dumnezeu cu evreii, care care ii includea si pe copii ?
Unde prescrie Scriptura o varsta anume pentru botez ?
Chiar daca ar exista o varsta cand credinta ajunge la maturitate, cum se poate discerne ea ? Care credinta nu se maturizeaza mereu ? Cand este destul de matura pentru botez ?
Unde in scriptura scrie ca pruncii sunt scutiti de efectele caderii pentru ca nu sunt destul de maturi sa creada ? (chiar si creatia este sub blestemul caderii omenirii Romani 8:19-21)
Cum ramane cu multele intelesuri biblice ale botezului, altele decat "urmare a pocaintei", cum ar fi: taina regenerarii (Tit 3:5), altoirea in trupul lui Hristos (1 Cor. 12:13), trecerea din domnia Satanei sub autoritatea lui Hristos (Romani 6:17), expresia manifestarii dumnezeirii (Luca 3:21, 22), primirea in legamantul lui Dumnezeu (Coloseni 2:11), actul de adoptiune al Domnului si imbracarea cu Hristos (Gal 3:26, 27). De ce aceste lucruri sa fie luate, interzise copiilor unei familii crestine ?
Daca ar fi existat norma de a boteza copiii la o varsta mai mare, de ce nu exista mentionate in biblie sau in scrierile bisericii instructiuni date parintilor pentru a sti cum sa-si ajute tinerii adolescenti sa se pregateasca pentru botez ?
Botezul copiilor este o expresie a dragostei lui Dumnezeu. Ne arata ca

ne iubeste si ne accepta inainte ca noi sa Il cunoastem si sa-L iubim, inca din momentul nasterii. A spune ca o persoana trebuie sa ajunga la varsta responsabilitatii inainte de a fi botezat inseamna a face harul lui Dumnezeu oarecum dependent de inteligenta omului. Dar harul Dumnezeiesc nu este dependent de o actiune a noastra, este un dar al dragostei Lui.

Ceea ce ma nedumereste cel mai mult este conceptul varstei responsabilitatii, sub care nimeni nu se poate boteza. Oare la ce varsta un copil, fara vina personala in fata lui Dumnezeu , se transforma peste noapte dintr-un miel inocent intr-un pacatos pe care iadul il asteapta daca nu se pocaieste si se boteaza ? Sa fie la 8, 12, 14 sau 20 de ani ? Cand Dumnezeu va considera unele actiuni care ieri ar fi fost trecute cu vederea, puse pe seama imaturitatii, ca fiind pasibile de pedeapsa cea mai grea.

Practica botezului numai la adulti a aparut in secolul XVI, odata cu aparitia anabaptistilor. Vrand ca adeptii lor sa demonstreze public renuntarea la orice mostenire catolica, anabaptistii vroiau ca acesti adepti sa-si demonstreze supunerea la vointa Domnului printr-un botez public. Initial ei nu admiteau pe nimeni sub 20 de ani. Aceasta varsta a fost coborata mai apoi la 16 ani, iar si mai tarziu a scazut si mai mult, ajungandu-se ca astazi sa nu fie o regula stricta pentru toate bisericile descendente ale doctrinei anabaptiste. Astfel, se pot intalni copii de cinci, sase ani al caror botez sa fie permis in unele biserici iar in altele nu.

Ce se intampla cu copiii care mor inainte de a ajunge la varsta responsabilitatii, la varsta la care credinta lor ar putea creste ? Vor ajunge in iad ?

Daca crezi in realitatea mostenirii pacatului stramosesc, nu poti trage alta concluzie. "Ce este nascut din trup, trup este, si ce este nascut din Duh, Duh este" (Ioan 3:6), "Carnea si sangele nu pot sa mosteneasca imparatia lui Dumnezeu" (I Corinteni 15:50), "Nimeni nu e curat de intinaciune, chiar daca viata lui ar fi o singura zi" (Iov 14,4) si "intru faradelegi m-am zamislit si intru pacate m-a nascut maica mea" (Psalm 50,6).
Daca raspunsul tau este: nu, Dumnezeu este prea milostiv ca sa lase sa se intample asa ceva unui prunc nevinovat inseamna ca exista o justificare a botezului copiilor, din moment ce admiti existenta unor factori, altii decat propria lor vointa, care pot interveni in procesul mantuirii.
In Ioan 3:5, Hristos ne spune : "Adevar, adevar iti spun, de nu se

va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu." Conform spuselor lui Hristos, pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu, fiecare persoana trebuie sa se nasca din apa si din Duh. Vedem ca Hristos nu aminteste de nici o exceptie in ceea ce ii priveste pe prunci. El nu spune: "Pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu adultii trebuie sa se nasca din apa si din Duh, dar copiii pot intra si fara nastere din apa si din Duh". Aceasta porunca este universala, iar daca cineva vrea sa fie sigur ca pruncii sai vor ajunge in imparatia lui Dumnezeu in caz de moarte, trebuie sa stie ca nasterea din apa si Duh este absolut necesara.

Stiu ca unii neoprotestanti nu considera ca Ioan 3:5 se refera la botez, desi nu pot da o interpretare clara a versetului. Nu vreau sa intru acum in amanunte in ceea ce priveste semnificatia botezului, dar bucuros o voi face daca si tu vrei intr-o scrisoare viitoare. Tot ce vreau sa spun este ca nici o interpretare a versetului nu poate scoate din cauza necesitatea botezului copiilor. Daca vei admite ca aici este vorba de botez, atunci cu siguranta si copiii trebuie sa se boteze pentru a ajunge in rai in caz de deces. Daca nu admiti ca aici este vorba de botez, atunci sustii ca numai adultii, cei care ajung la varsta responsabilitatii se pot naste din nou. Din moment ce Hristos a spus ca trebuie sa fii nascut din nou pentru a ajunge in imparatie inseamna ca propria teologie condamna pe cei decedati inainte de varsta responsabilitatii la iad. Totusi, imi vei spune ca acesti prunci pot ajunge in rai.

Reiau pasajul din Matei 18:2-5 " Si El, chemand la Sine un copil, l-a pus in mijlocul lor si le-a zis : Adevar va spun: De nu va veti reveni si nu veti fi precum copiii, nu veti intra in imparatia cerurilor. Dar cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, acela este mai mare intru imparatia cerurilor. Si cel ce va primi un copil ca acesta intru numele Meu, pe Mine Ma primeste." Ar fi ciudat sa spunem ca trebuie sa venim la El ca si copiii, iar apoi sa-i excludem chiar pe copiii care ni s-au dat drept model de la a intra in comuniune cu el prin botez. Pasajul are aluzii directe la botez, Hristos spunand "in numele meu". In Fapte 2:38 ni se vorbeste despre botezul "in numele lui Iisus Hristos" adica sub autoritatea lui Hristos. Sunt patru astfel de pasaje (Fapte 2:38, 8:16, 10:48 si 19:5). Intr-adevar, botezul se face "in numele Tatului, a Fiului si a Sfantului Duh" (Matei 28:19). Comparand versetele, tragem concluzia ca Hristos se gandea la botez cand a spus cuvintele din Matei 18.

Principala dificultate a unora dintre protestanti in a accepta botezul pruncilor o constituie notiunea ca nimeni nu poate primi har fara sa ceara. Totusi, acest lucru este bine stabilit in Noul Testament. Il vedem pe Hristos in Matei 19:15 punandu-si mainile peste copiii adusi de parinti. Oare nu s-a transmis har din mainile Lui, chiar daca pruncii nu au cerut acest lucru ? Cand sutasul Corneliu L-a rugat pe Hristos sa-i vindece sluga, Hristos nu i-a spus "imi pare rau, dar nu pot face asta decat daca sluga ta mi-o va cere", ci l-a vindecat pe baza credintei sutasului. Fiica femeii cananeence din Matei 15:21-28 a fost tamaduita datorita credintei mamei sale.

Matei 9:2-6 "Si iata, I-au adus un slabanog zacand pe pat. Si Iisus, vazand credinta lor, i-a zis slabanogului : Indrazneste fiule, iertate fie pacatele tale… Ridica-te, ia-ti patul si mergi la casa ta!" Credinta prietenilor slabanogului a facut posibila atat vindecarea fizica cat si iertarea de pacate.

In Marcu 5:22, 23 tatal unei fetitze aflate pe moarte vorbeste in numele ei, zicand "Fiica mea este pe moarte; vino si pune-Ti mainile pe ea, ca sa scape si sa traiasca." Nu cred ca a spus cineva la acel moment ca fata ar fi trebuit sa creada pentru ea, nimeni neputand sa creada in locul ei. Hristos o inviaza datorita credintei tatalui ei.

Atunci cand ucenicii ii opresc pe cei care isi aduceau pruncii la Iisus (Matei 19:14, Luca 18:15-16), Hristos le spune: "Lasati copii sa vina la Mine si nu-I opriti, ca a unora ca acestia este imparatia lui Dumnezeu". Cuvantul folosit in limba greaca este brephe = prunci, care nu se pot apropia de Hristos de unii singuri, si care nu pot lua o decizie constienta de a-l "accepta pe Iisus ca Domn si Mantuitor personal" (citatul l-am pus intre ghilimele, desi nu este din Biblie). Dar Hristos nici nu le cere sa faca o asemenea alegere, spunand ca ei sunt exact genul de oameni care pot veni la El sa mosteneasca imparatia. Daca Hristos spune, "lasati-i sa vina la Mine", putem sa nu-i lasam sa se imbrace in El (Gal 3, 27) prin botezul in Hristos (Romani 6:3)?

Sunt exemple in Noul Testament de intregi familii botezate.

"…am botezat si casa lui Stefanas" (1Cor 1,16); "Iar dupa ce s-a botezat, si ea si casa ei…" (Fapte 16:15), "…s-a botezat indata, el si toti ai lui" (Fapte 16:33) Este greu de imaginat ca acele familii nu contineau copii, intr-o cultura unde familiile erau numeroase, neexistand metode contraceptive sofisticate, in care copiii erau considerati o binecuvantare de la Dumnezeu.

Apoi, daca crestinii din veacul apostolic in dorinta de a usura sufletele celor care au murit nebotezati in vremea pregatirii pentru botez, incepusera a se boteza ei, iarasi, pentru cei morti nebotezati (I Cor 15,29), cum si-ar fi lasat ei copiii sa moara nebotezati ?

Ai observat ca pana acum am analizat doar texte biblice desi, pentru mine, ca ortodox, Biblia nu este singurul ghid. Am vrut doar sa-ti arat ca practica botezului pruncilor reiese si doar din Biblie. Dar si invataturile bisericii sunt clare si unanime in privinta botezului aplicat pruncilor. Toti episcopii, toti sfintii bisericii spun ca si pruncii trebuie botezati. Primii care au refuzat aceasta practica au fost anabaptistii, in secolul 16. Majoritatea protestantilor, de-alungul istoriei, incluzand luterani, anglicani, metodisti, reformati, prezbiteriani, au botezat si ei prunci. Luther si Calvin (folosindu-se de acelasi principiu "Sola Scriptura") au propovaduit botezul pruncilor.

Dupa cum spuneam, toti parintii bisericii au afirmat aceasta practica, incepand cu Policarp, episcopul Smirnei, discipol al apostolului Ioan, nascut in jurul anilor 70, care a fost ars de viu la Roma pentru ca a refuzat sa-l nege pe Hristos, continuand cu Iustin Martirul (110 – 165), Irineu (120 – 202), episcopul Lyonului, Hipolit (170-236), Origen (185-254). Sfantul martir Ciprian, episcopul Cartaginei, a condus sinodul din Cartagina in anul 251 in care s-a redactat un raspuns catre Fidus, care propusese ca botezul sa fie administrat ca si circumcizia odinioara, adica in a opta zi de la nastere. In raspuns se spune ca mila si harul lui Dumnezeu nu trebuie refuzat nici unui om, indiferent de varsta. Este de notat ca Fidus nu se indoia de legitimitatea botezului pruncilor, el doar credea ca botezul trebuie administrat exact ca si circumcizia, in a opta zi.

Lista ar putea continua cu Grigorie de Nazianz, cu Ioan Gura de Aur, toti aratand in scrierile lor insemnatatea botezului pruncilor.

Pentru a-ti arata cat de importante sunt aceste scrieri, vreau sa-ti aduc aici un citat din epistola lui Pavel catre tesaloniceni "…fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat fie prin cuvant, fie prin epistola noastra" (2 Tes 2:15). Evanghelia consta din traditii orale si scrieri (traditie = paradosis -> a transmite).

Biblia condamna doar traditiile omenesti care contrazic cuvantul lui Dumnezeu, (Matei 15:3-9, Marcu 7, Coloseni 2:8-9) ca de exemplu obiceiul de a da zeciuiala din banii destinati patintilor. Biserica se bazeaza pe traditia apostolica, nu omeneasca. Pavel ii lauda pe cei care tin predaniile (1 Cor 11:2) si ii sfatuieste pe crestini sa se fereasca de cei care nu umbla dupa predanie (2 Tes. 3:6).

Matei 23:2-3 scaunul lui Moise – nu este mentionat nicaieri in vechiul Testament. Hristos, care condamna traditia umana in capitolul 15, valideaza traditia autentica in capitolul 23.

Fapte 2:42 : dupa predica lui Petru, cei botezati staruiau in invatatura apostolilor si in partasie, in frangerea painii si in rugaciuni. Conform teoriei sola scriptura, biserica vizibila nu are autoritate in doctrina. Totusi se vede ca doctrina deja exista prin biserica asezata de Hristos, desi nu exista nici un rand scris din Noul Testament. Conform sola scriptura, acesti crestini nu ar fi putut avea nici o doctrina in care sa staruie.

Cum s-a rezolvat disputa privind circumcizia din Fapte 15 ? Crestinii din Iudeea vroiau sa forteze pe cei ce se crestinau sa fie circumcisi. Cine a luat decizia finala si cum a fost luata ? Daca s-ar fi aplicat sola scriptura, adevarul ar fi trebuit sa fie dovedit cu versete din Vechiul Testament, apostolii ar fi trebuit sa scrie raspunsul si dupa ce se stabilea ca este o scriere a Noului Testament, atunci s-ar fi lamurit problema. Totusi, dupa ce Petru le-a zis ce s-a hotarat de catre apostoli si preoti, in Fapte 15:12 toata multimea a tacut. Aceasta decizie nu s-a scris decat dupa 25 de ani, insa biserica nu a asteptat ca Luca sa scrie pentru a aplica decizia.

2 Petru 1:20 "Nici o proorocire a Scripturii nu se talcuieste dupa socotinta fiecaruia." Petru condamna interpretarea personala, principiul ce sta la baza teoriei sola scriptura.

2 Petru 3:16 Petru spune despre scrierile lui Pavel ca ar contine "lucruri anevoie de inteles pe care cei nestiutori si neintariti le rastalmacesc ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare". Interpretarea personala poate duce la erezii.

Daca fiecare punct teologic trebuie dovedit din Scriptura, atunci si sola scriptura trebuie dovedita din Scriptura. Asta este cea mai mare problema a teoriei sola scriptura, nu poate fi dovedita din biblie, deci se autocontrazice. Imi aduce aminte de o propozitie ca "Nici o generalizare nu este adevarata" care deasemenea se auto desfiinteaza. Vei gasi in Biblie versete care sa spuna ca Scriptura este de folos, ca este inspirata, dar nicaieri ca este suficienta ca ar contine tot adevarul inspirat necesar, sau ca numai ea ar fi de folos.

Matei 18:17-18 drept aceea, mergand, incvatati toate neamurile, botezandu-le…invatindu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua, si iata, eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Ce s-a intamplat cu apostolii carora li s-a poruncit sa propovaduiasca ? Numai Ioan, Matei si Petru au scris ceva in Noul Testament. Oare ceilalti nu si-au indeplinit misiunea ?

Fapte 13:5 Pavel si Barnaba au vestit cuvantul in Salamina iudeilor. Dar nu se scrie nicaieri ce continea predica lor.

Fapte 20:27, 31-32 Pavel spune ca I-a invatat pe Efeseni 3 ani noapte si zi. Oare cele sase scurte capitole din epistola catre Efeseni epuizeaza toata invatatura data de Pavel ?

2 Timotei 2:2 "si cele ce ai auzit de la mine cu multi martori de fata, acestea le incredinteaza la oamenii credinciosi, care vor fi destoinici sa invete si pe altii. Pavel nu spune : scrie ce-ti spun si distribuie copiile la toata lumea ca sa citeasca si sa interpreteze singuri. Timotei, care a fost hirotonisit de Pavel (1 Timotei 4:14; 2 Timotei 1:6) va propovadui ceea ce Pavel I-a spus oral, credinta venind din ceea ce se aude (Romani 10:17). Nu exista nici un verset care as apuna ca cuvantul scris este singurul cuvant al lui Dumnezeu.

Daca autorii Noului Testament credeau in sola scriptura, de ce apelau la traditia orala, considerand-o drept cuvantul lui Dumnezeu ? (Matei 2:23; 23:2; 1 Cor 10:4; 1 Petru 3:19; Iuda 9, 14 15)?

Cand Iisus s-a ridicat la cer, ce a lasat in urma, o carte sau o biserica ? Biserica s-a raspandit cu decenii inainte ca Noul Testament sa fie scris si adunat. Prima carte s-a scris la mai mult de 20 de ani dupa rastignire, iar ultima la mai mult de 60 de ani. Canonul Scripturii a fost stabilit de sinoadele de la Cartagina (393) si Hippo (397). Cum au rezistat crestinii, toti acesti ani fara o lista a cartilor Noului testament, daca Iisus a vrut ca toti crestinii sa urmeze numai Biblia ? Biblia provine din Biserica, nu Biserica din Biblie. Exista deja stalpul si temelia adevarului (1Timotei 3:15), biserica cea care rezista de atunci. Daca cineva nu asculta de biserica, trebuie sa-ti fie pagan si vames (Matei 18:17-18). Aici cred ca este singurul loc unde "ecclesia" este tradus prin neutrul "adunare" in traducerea Cornilescu. Sa-ti mai dau un exemplu de traducere dupa parerea mea eronata: Psalm 97,7 : "Sint rusinati toti cei ce slujesc icoanelor si care se falesc cu idolii" care in traducerea ortodoxa este "Sa se rusineze toti cei se inchina chipurilor cioplite si se lauda cu idolii lor", fireste cuvantul icoana nu avea ce cauta aici.

Hristos a dat autoritate bisericii vazute sa lege pe pamant si in cer.

De ce acceptam in Scriptura carti care nu au ca autori pe vreunul din cei 12 apostoli ?

De unde stim cine a scris cartile carora le spunem Matei, Marcu, Luca, Ioan, Fapte…

Unde in Biblie gasim o lista inspirata si infailibila a cartilor ce trebuie sa fie continute in Biblie ?

De unde stim, numai din Biblie, ca fiecare carte a Noului Testament este inspirata, chiar daca numai Apocalipsa isi atesta propria canonicitate ? Totusi, chiar Apocalipsa si Epistola catre Evrei nu au fost de toti recunoscute, pana la cele doua cele doua sinoade din secolul patru. Intr-adevar, chiar daca scriptura ar spune care sunt autentice am putea crede bazandu-ne numai pe acest lucru? Si cartea lui Mormon sustine ca este inspirata.

Majoritatea cartilor Noului Testament au fost scrise pentru a aborda probleme specifice bisericii primare, niciuna dintre ele nefiind o prezentare sistematica a teologiei, a dogmei crestine. Pe ce suport biblic se bazeaza protestantii cand spun ca toate invataturile apostolilor sunt cuprinse in scrierile Noului Testament ?

Daca sinoadele din Cartagina si Hippo erau infailibile, atunci de ce nu sunt recunoscute toate doctrinele sustinute de membrii celor doua sinoade cum ar fi succesiunea apostolica, botezul pruncilor, etc. Tot in 397 a fost stabilit si canonul Vechiului Testament, care continea cele sapte carti care si acum sunt incluse in traducerea ortodoxa, spre deosebire de traducerea Cornilescu. Cele sapte carti sunt citate atat de episcopii cei mai importanti ai primelor secole, cat si chiar de Pavel (Evrei 11:35 – niciunde in Vechiul Testament, traducerea protestanta, nu vei gasi un exemplu de persoane torturate, care refuza eliberarea pentru a dobandi una mai buna, invierea. Va trebui sa cauti printre cartile Vechiului Testament inlaturate de Luther, si anume in 2 Macabei 7:1, 5-9 "Intamplatu-s-a si cu sapte frati, pe care, impreuna cu maica lor prinzandu-i, i-a silit regele, cu biciul si cu vine batandu-i, sa manance carnuri de porc, care nu le era slobod a manca…Dar fratii impreuna cu mama lor se indemnau a muri vitejeste zicand asa : Domnul Dumnezeu vede si cu adevarat mangaiere are dintre noi… Si dupa ce primul frate s-a savarsit, a adus pe al doilea sa-l batjocoreasca…insa si acesta, ca si cel dintai, pe rand toate chinurile le-a suferit si, cand era sa moara, a zis: tu, dar, nelegiuitule, ne scoti pe noi dintr-aceasta viata, insa Imparatul lumii pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarasi ne va invia cu inviere de viata vesnica").

Daca Hristos a intentionat ca crestinismul sa fie religia unei carti, cum de a asteptat pana in anul 1450 pana cand sa arate cuiva cum sa construiasca o masina de tiparit ? In plus, cei care stiau sa citeasca in timpul imperiului Roman nu depaseau zece procente din totalul populatiei.

Traditia si Sfanta Scriptura se conditioneaza reciproc si se completeaza una pe alta; caci Scriptura s-a nascut din traditia orala, care a existat de la inceput. Daca traditia se regaseste pana la Iisus si pana la apostoli atunci ea are autoritate. Daca nu poate fi urmarita in trecut, pana la apostoli, este facuta de oameni. Daca adevarul lui Dumnezeu nu se poate schimba, atunci teologia noastra poate fi gasita in secolele I, III, VII, XV, XX. Daca nu, atunci nu poate fi apostolica (Matei 16:18-19, 28:20; Ioan 16:13). Sola scriptura o gasim numai din secolul XVI.

Vreau sa-ti spun ca, avand ocazia sa stau mai mult timp pe internet, am vorbit cu cativa ortodocsi, majoritatea din SUA, care proveneau din biserici neoprotestante. Unul dintre ei, facea parte din grupul de doua mii de neoprotestanti care in anul 1987 au trecut in jurisdictia arhiepiscopala a Bisericii Ortodoxe de Antiohia. Auzisem despre ei, dar nu stiam amanunte. L-am intrebat ce l-a facut sa se converteasca la Biserica Ortodoxa. Mi-a spus ca in anul 1986 se publicase in Christian Sourcebook o situatie statistica, conform careia existau 21 000 denominatiuni, cu 270 de noi denominatiuni care se formau in fiecare an, deci probabil ca acum numarul lor a ajuns la 25000. Fiecare denominatiune este sigura ca este singurul grup care intelege revelatia lui Dumnezeu si ca nimeni altcineva in ultimii 2000 de ani nu a mai gasit deplina invatatura a lui Hristos. Majoritatea rupturilor s-au format ca rezultat al interpretarilor personale ale Noului Testament. Un asemenea haos nu poate fi vointa lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu nu este autorul neorinduieli, ci al pacii (1 Cor. 14:33). Mi-a dat un citat din rugaciunea lui Hristos dupa despartirea de apostoli (Ioan 17:21) "Ma rog si pentru cei ce prin cuvantul lor vor crede in Mine, pentru ca toti sa fie una; asa cum Tu, Parinte, esti intru Mine si Eu intru Tine, tot astfel si ei sa fie una intru Noi, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis." Intre crestini trebuie sa existe o unitate conforma cu unitatea Sfintei Treimi. Iti imaginezi ca ar putea exista disensiuni intre persoanele Sfintei Treimi ?

Si din alte versete reiese aceasta idee:

Filipeni 2:2 Faceti-mi bucuria deplina ca sa ganditi la fel, avand aceeasi iubire, aceleasi simtiri, aceeasi cugetare.

1 Corinteni 1:10 Va indemn, fratilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos ca toti sa vorbiti la fel si sa nu fie dezbinari intre voi, ci sa fiti cu totul uniti in acelasi cuget si in aceeasi intelegere.

Mi-a spus ca a inceput sa citeasca scrierile episcopilor primelor biserici crestine, hotararile primelor sinoade si a constatat ca a gasit concepte care erau categoric respinse de biserica din care facea parte si a inceput sa ia mai in serios versetul 1 Timotei 3:15.

Am spus ca nu voi intra in amanunte privind semnificatia botezului, si intr-adevar, nu vreau sa-ti citez, sa fac o exegeza a unor versete ca (1 Petru 3:18-21, Fapte 22: 12-16; Fapte 2:38-39,41; Romani 6:3-4, Galateni 3:27; 1 Cor 12:13; Evrei 10:22; Tit 3:5; Marcu 16:16, 1 Cor 6:11etc.) pe care sunt convins ca le-ai citit si tu. Vreau insa sa-ti aduc aici cateva profetii ale Vechiului Testament privitoare la botez. Primul citat este din Iezechiel 36:24-27 care sintetizeaza cred intreaga invatatura ortodoxa despre botez :

"De aceea va voi scoate dintre neamuri si din toate tarile va voi aduna si va voi aduce in pamantul vostru. Si va voi stropi cu apa curata si va veti curati de toate intinaciunile voastre si de toti idolii vostri va voi curati. Va voi da inima noua si duh nou va voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatra si va voi da inima de carne. Pune-voi inauntrul vostru Duhul Meu si voi face ca sa umblati dupa legile Mele si sa paziti si sa urmati randuielile Mele."

Ideea "spalarii" pacatelor o gasim si la Isaia, in 4:4. Mai departe, in Zaharia 13:1, Domnul spune: "In vremea aceea va fi un izvor cu apa curgatoare pentru casa lui David si pentru locuitorii Ierusalimului, pentru curatirea de pacat si de orice alta intinare." Profetul ne arata cu siguranta promisiunea botezului, asa cum face si regele david in Psalmi 50:3 : "Mai vartos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste". In final Isaia leaga apa de mantuire Isaia 12: 2-3: "Iata Dumnezeul cel tare al mantuirii mele; nadajdui-voi intru El si nu ma voi infricosa, ca izvorul puterii mele si cantarea mea de lauda este Domnul Dumnezeu si izbavirea mea. Veti scoate apa cu veselie din izvoarele mantuirii".

Articol preluat de la: http://www.ortho-logia.com/Romanian/Botez.htm