Redescoperirea aşa-zisei “Evanghelii a lui Iuda” şi zarva din jurul ei

Sfântul Irineu (cca 125-202), unul din Părinţii întăritori ai Bisericii Creştine, o cunoştea şi o condamna; Scriitorul român Sterie Diamandi (22.08.1897-11.06.1981), un mare cercetător al vieţii lui Iisus, de asemenea, condamnă afirmaţiile din această evanghelie apocrifă.
de Cristian Petru Bălan, Chicago
Zilele acestea, în preajma sărbătoririi Învierii Mântuitorului nostru, agnosticii zilelor noastre, având în spate puternica mass-media americană, după ce s-au răcorit lăudând pe toate căile “succesul enorm” repurtat de stupida fictiune “Codul lui da Vinci” cu care Dan Brown s-a făcut miliardar şi care, într-adevăr, a putut suci minţile oamenilor a căror putere de judecată şi de cercetare s-a oprit la jumătate, fac acum mare zarvă în jurul uneia din duzinele de evanghelii apocrife, descoperită prin anul 1970, dar dată abia recent în vileag de presa americană, de National Geographic Society prin website-ul ei, de emisiuni CNN şi de la History Channel etc.Curios, ca şi dumneavoastră, să văd în această cărticică o nouă sursă de inspiraţie a maculaturii lui Brown, am citit-o în traducerea unor helenişti destoinici care au putut recupera cam 85% din textul găsit, suficient pentru a înţelege despre ce este vorba. Dacă pentru lingvişti, descoperirea în sine este, într-adevăr, preţioasă, indiferent că este o simplă traducere a originalului din limba coptă, scris cam la 140 de ani după moartea lui Iuda, pentru marii teologi, în cazul că nu a fost chiar o deplină dezamăgere, ei nu au putut afla mai multe decât stiau deja din celelalte apocrife necanonice (”Evanghelia lui Toma”, “a Mariei Magdalena” ş.a.), frizând un folclor naiv precreştin. Este mai mult ca sigur că, în arhivele strict secrete ale Vaticanului există o copie mai bună, dacă nu chiar originalul în limba vechilor egipteni (copta), pe care Sfântul Irineu îl cunostea. Cu toţii, fără excepţie, sunt de acord că autorul ei în nici un caz nu a fost apostatul apostol Iuda Iscarioteanul, ci unul din grupul gnosticilor pre-creştini (după alţii, un evreu care voia să înlăture blamul vânzării ce pica pe capul tuturor iudeilor), în orice caz un autor anonim, pe care, încă din anul 1943, prietenul meu, scriitorul aromân Sterie Diamandi, l-a numit un “jalnic eretic”.Când veţi citi această “basnă populară” a ereticilor copţi, veţi vedea că, din Iudeea, până la gurile Nilului, informaţiile transmise din gură în gură despre patimile Mântuitorului au ajuns destul de mult deformate. În esenţă, această evanghelie apocrifă susţine că Iuda ar fi fost cel mai bun prieten al lui Iisus şi că, între cei doi, ar fi existat o înţelegere tacită, un mare secret, prin care Iisus l-ar fi convins pe Iuda să joace, ca într-o piesă de teatru, rolul unui trădător ce va fi blamat de toţi creştinii - cu alte cuvinte, să-l sacrifice - urmând ca la judecata de apoi el să fie absolvit şi chiar bine răsplătit. Apocrifa, unde Iuda nu apare ca trădător ci ca victimă, ne mai oferă şi o nouă versiune asupra unor secrete ale Creaţiei, nu atât de divine pe cât o credeam noi, în care satana joacă şi el un rol important, ecourile acestei versiuni aberante resimţindu-se şi în secta bogomililor.Sfântul Irenaeus (Irineu), Episcop de Lugdunum (Lyon) şi expert în teologia precreştină şi creştină din sec. al II-lea, este singura persoană despre care putem afirma astăzi cu certitudine că a citit “Evanghelia lui Iuda”, probabil în original. În cartea sa “Adverusus haereses” (Adversarul ereticilor), scrisă în anul 180 d.Hr., la secţia I.31.1, scria: “Unii declară că Iuda trădătorul era familiar cu aceste secrete (cele descrise de “Evanghelia lui Iuda” - n.n.) şi că el singur ştia adevărul cum nimeni alţii (din apostoli - n.n.) nu-l ştiau; că el a îndeplinit misterul trădării (acea înţelegere secretă cu Iisus - n.n.), că, prin el, toate cele pământeşti şi cereşti au fost aruncate în confuzie. Ei creează o istorie fictivă de acest gen, pe care o stilizează în “Evanghelia lui Iuda”. (Subl. ns.)După critica aspră a Sfântului Irineu, “Evanghelia lui Iuda” a fost abolită şi a dispărut. Iată însă că a apărut această copie, tradusă cam după 300 de ani de la scrierea originalului, din coptică în elină. Copia stătuse ascunsă circa 1.700 de ani şi a fost descoperită în deşertul egiptean de nişte hoţi căutători de comori, prin anul 1970 şi scoasă ilegal din Egipt. S-a încercat vinderea ei unor anticari din Elvetia, care cereau 3 milioane de dolari. În anul 1999 a fost vândută în America anticarei Frieda Tchakos, care a depus-o la depozitul băncii new-yorkeze Citibank, unde, fiind scrisă pe papirus, s-a deteriorat rapid, după ce rezistase aproape două milenii intactă. A fost cu greu restaurată în proporţie de 85%, de aceeaşi echipă de specialişti care au descifrat manuscrisele de la Qumran, Marea Moartă, loc vizitat de mine cu câteva luni în urmă. America va returna în curând manuscrisul unui mare muzeu de antichităţi din Cairo.Spre a vă face o idee de felul cum trebuie citit textul deteriorat, iată aici un mic fragment din această apocrifă. Într-o pagină, Iisus spune: “Adevăr (…) ţie, acest botez (…) în Numele Meu (… lipsă 9 linii…). Adevăr (…) Iuda (…) oferă sacrificii lui Saklas (numele lui Iisus - n.n.) Saklas-Dumnezeu (…3 linii lipsă…) tot ceea ce e rău. Dar tu Iuda vei triumfa peste ei toţi (…)”.Foarte interesant este faptul că în excepţionala biografie cristică scrisă de profesorul aromân Sterie Diamandi - trilogia de aproape 1.000 de pagini “Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului” - în volumul al treilea, “Patimile, moartea, învierea”, apărut, ca şi precedentele, în editura Cartea Românească, Bucuresti, 1943, la pg. 230, marele cristolog român (cu care eram bun prieten, dar niciodată nu l-am întrebat de unde deţine sursa), scria despre conţinutul apocrifei lui Iuda: “Astfel, unii au avut gustul să presupună că Iuda a săvârsit gestul incriminat, împins de dorinţa de a furniza lui Iisus prilejul aşteptat, să facă dovada strivitoare a puterii sale dumnezeieşti. A existat chiar o sectă de eretici (aluzie la autori de genul apocrifei incrimiate - n.n.), care vedea în Iuda un erou şi un martir, vrednic să fie venerat, iar nicidecum hulit. După aceşti eretici, Iuda, în marele lui devotament faţă de Iisus, şi-a luat sarcina ingrată de a fi instrumentul prin care se împlineşte voinţa divină. N-avem nici un indiciu care să ne îndreptăţească să facem o astfel de presupunere. Dacă, într-adevăr, lucrurile s-ar fi petrecut aşa, atunci, apostolii şi comentatorii creştini ar fi fost cei dintâi să proslăvească fapta lui Iuda. Situaţia însă se prezintă cu totul altfel. Şi nu vedem deloc care ar fi interesul şi motivele care au putut determina o denaturare a adevărului, într-un mod aşa de oribil. De aceea, socotim ipoteza de mai sus drept o pură fantezie”.Cât adevăr a proiectat această opinie limpede asupra apostaziilor contemporane! Marile edituri din România ar fi trebuit să lanseze pe piaţă excepţionala trilogie românească a vieţii Mântuitorului nostru, care nu există decât în numai câteva biblioteci din ţară şi nu umplând spaţiul mioritic cu maculatura lui Dan Brown. Oare se va găsi cineva să o reediteze până ce tineretului nostru nu se i va otrăvi de tot mintea şi cu alte “capodopere” stupide de genul cărţii lui Dan Brown?În orice caz, ceea ce a spus Sterie Diamandi acum 63 de ani este răspunsul perfect dat celor ce fac atâta zarvă în jurul “Evangheliei lui Iuda” şi care încearcă să convingă omenirea că această apocrifă sau “Codul lui da Vinci” ar trebui să înlocuiască evangheliile canonice…
*articolul a apărut în “Meridianul Romanesc” (Romanian Meridian), ziar din Los Angeles, California. Este reprodus pe acest blog cu acordul autorului, căruia îi mulţumim pentru bunăvoinţă (L.D.).
pe acelasi subiect recomand:Gheorghe Fedorovici - Evanghelia după National Geographic


Articol preluat de la: http://laurentiudumitru.ro/blog/2006/05/03/redescoperirea-asa-zisei-evanghelii-a-lui-iuda-si-zarva-din-jurul-ei/

Tentatia apocrifei. Despre Evanghelia lui Iuda

Octavian Dărmănescu
Şi ereziile s-au scris pe papirusuri, argumentele în stuf ale istoriei. Rulade cu fitil, papirusurile-capcană au sărit acrobatic din veac în veac. Iată-le şi-n prezent, incendiind lumea şi extaziind pe cei ce le degustă. Pentru cei seduşi, astfel de suluri sunt o găină cu ouă de aur. Vor face o carieră de practicanţi ai răspărului, le vor creşte pretenţii savante. Luând clasicii la puricat, vor arăta lumii că suluri ca ale lor pe lume nu-s. Unice, le vor sprijini textele, chiar de nu vor crede o iotă din ele; probitatea înainte de toate, o anume deontologie o cere.Evanghelia după Iuda a redeschis pofta după apocrife, constantă istorică a unei omeniri ahtiate după lucrurile de sub lumânare. Cei ce o promovează se simt hidrologi sovietici, fac muncă de faraon, încearcă să devieze marele fluviu creştin, vor să-l blocheze în valea lui Iuda. Au ales un timp prielnic, din 1789 apele tot scad.Tentaţiei apocrifei nu-i rezistă uşor nici chiar teologul, darmite mireanul din fotoliu. Părinţii au numit-o aşa când au detectat legătura domestică a ei cu erezia. Bineînţeles, sunt şi apocrife neeretice (Evanghelia după Iacob, Evanghelia după Nicodim), care n-au fost alese pentru a intra în canonul scripturistic. Nu şi Evanghelia după Iuda. Aici istoria, rufă uitată pe sârmă încă de la Facere, e smulsă violent, ciopârţită pentru volumul strâmt al tabernacolului şi băgată mototolit înăuntru.Textul apocrifei nu este unul festiv, cu cravată. Textul apocrifei este unul dramatic, nu-l poţi privi peste umăr, nu-l poţi trata cu pătura în cap. Ni se propune, nici mai mult, nici mai puţin decât a săruta icoana lui Iuda, cel pe care Evangheliile îl numesc Iscarioteanul şi vânzător al lui Hristos. Care trădare? Iuda n-a vândut pe nimeni, el a fost marele jertfit! Cel care a redactat textul a eliminat din start ipoteza şcolărească a tulburării apelor libertăţii lui Iuda de tălpile lui Dumnezeu. Prea era cusută cu alb, îndărătnicul ucenic devenea peste noapte un robot la îndemâna inginerilor de la Iconomie. Autorul apocrifei propune un Iuda mistic, un Iuda care-şi dă seama că fără el n-ar mai exista alte Iude care să-L împingă pe Hristos spre Cruce.Chiar aici a fost capcana în care autorul a căzut: romanţarea accentuată a lui Iuda cel real din Evangheliile canonice. Reabilitarea atât de lirică a lui Iuda conţine un germen atomic incredibil de distructiv. Se încearcă nu numai pictarea pe tâmplă a lui Iuda în locul Botezătorului, ci, mai ales, ridicarea icoanei lui la înălţimea celei a lui Hristos. Zugravii se privesc miraţi, nu ştiu dacă să-i pună flăcări în obraz; doar Iuda nocturnul este atât de diferit de cel diurn! Şi cum să-l ţintuiască cu ulei? Hristos în potir şi el în capul Cinei? Să-i mai pună ştreangul pe masă şi punga la chimir? O aşa răsturnare a catapetesmei unde s-a văzut? Curat vicleşug! Vor pune pensulele-n brâu şi-şi vor căra şevaletul acasă. Iuda nu merită pictat.Mascarada e de înţeles în neo-stalinismul corectitudinii politice de azi. Pentru canonizarea lui Iuda au închiriat fanfare grele, statuia lui e ridicată de pârghii complexe, sfoară e destulă. „Şanse pentru fiecare!” e dictonul, deci să-nceapă licitaţia pentru şansele lui Iuda! De ce să mai fie el preşul de la primărie, de ce să ne mai lepădăm de el ca de o satană la Botez? Destul a îndurat blestemele celor care nici măcar nu au cunoscut ce fel de om blând era! Ce ştiu de conflictele lui de sub tunică? Ei spun că sub cămaşă îl ardea nu inima, ci punga, ei spun că a fugit în noapte cu arginţii strânşi ai ucenicilor. Mai spun că de-abia se abţinea să nu-I vândă lui Hristos sandalele, că de-abia se-nfrâna să nu confişte pâinile-nmulţite pentru-a le da la suprapreţ!Păunul a ajuns acar, contabilul mucenic! Cât de mult am sta pitiţi în veşmântăria scepticului Toma, tot nu ne-ar veni a crede sfinţenia Iudei! Profesioniştii de la National Geographic ţin lecţii de hipnoză şi ne privesc cu ochi de boa. Joacă în toţi oamenii, rezervele şi le-au scos pe tuşă. Vor demonstra că el este adevăratul Mesia, că el este marele neînţeles; îi vor croi o basma mai curată decât mahrama lui Hristos. Aici Altfel TV, bun venit în lumea dubiului! Marele show al reabilitării a-nceput, ţineţi aproape, la final, un invitat surpriză: venit tocmai de la Ierusalim, Iuda ben Simon ne va depăna povestea lui. Şi aşa, cu ultimul parastas făcut, tămâiat şi înviat, Iuda cel acum simţit va fi introdus într-o torpilă pe care o vor ghida spre corabia de muzeu a Bisericii.Evanghelia după Iuda pare o glumă proastă. Se doreşte sanctificarea celor 30 de arginţi şi eficientizarea Ţarinii Olarului. O vor vinde pe toată la pungi mici, ca pământ de la locurile sfinte. Urnit din loc, cultul lui Iuda va înflori cu câştig bun, insignele şi tricourile cu el le vor concura pe cele cu Che Guevara. Vraiştea lumii l-a ales star perpetuu. Până la A Doua Venire, când şi oasele lui se vor aduna pentru a ieşi la Judecată.

Articol preluat de la: http://laurentiudumitru.ro/blog/2006/05/16/tentatia-apocrifei-despre-evanghelia-lui-iuda/

Evanghelia Dupa National Geografic

Evanghelia după National Geographic [1]
Gheorghe Fedorovici

"Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii aceea vă vestim."(1 Ioan 1, 1)
Vineri, 14 aprilie 2006, postul de televiziune National Geographic a difuzat în premieră în România cu începere de la orele 22 un documentar cu pretenţii ştiinţifice (va să zică, "obiectiv"), al cărui scop ar consta în prezentarea conţinutului şi a împrejurărilor descoperirii unei copii a textului gnostic [2] numit "Evanghelia după Iuda".[3] Nu atât tema în sine, cât felul în care acest material a fost pus în scenă este ceea ce a determinat apariţia rândurilor de faţă. În cele ce urmează, voi sublinia trei aspecte care dezvăluie intenţia vădit polemică a autorilor documentarului faţă de teologia creştină. Îmi exprim speranţa că intervenţia modestă a acestui răspuns va fi urmată de analiza competentă a unui teolog care va identifica punctual inconsistenţele majore ale filmului în discuţie, care este reprezentativ de altfel pentru programul ideologic vădit anticreştin manifestat de postul National Geographic împreună cu Discovery şi Animal Planet.
Iată deci care sunt problemele ce mi-au atras atenţia:
1. Ambiguitatea subtil întreţinută prin modul în care este întrebuinţat termenul "autentic"
Cea mai mare parte a filmului este dedicată procesului de autentificare a colecţiei de papirusuri (a codicelui) pe care a fost scrisă aşa-zisa „evanghelie”. În subtext, se lasă să se înţeleagă că autenticitatea istorică a documentului coincide cu autenticitatea lui teologică. Cu alte cuvinte, întrucât vechimea istorică a textului a fost confirmată de către experţi, se deduce în mare grabă că este foarte posibil ca acest document să ne ofere amănunte revelatorii neaşteptate în privinţa relaţiei adevărate dintre Iisus şi Iuda Iscarioteanul, iar, la limită, adevărul despre Iisus. Silogismul este aşadar următorul: Iuda a fost unul din cei doisprezece ucenici; suntem în posesia unui document a cărui vechime este garantată; prin urmare, documentul trebuie să consemneze informaţii personale ale celui mai blamat dintre ucenici; ergo, ştim adevărul despre Iisus. Ceea ce, evident, este fals în mai multe privinţe: noi nu suntem în posesia „Evangheliei lui Iuda”; faptul că aflăm lucruri noi despre Iisus dintr-un vechi document nu înseamnă că aflăm neapărat şi lucruri adevărate; cel mult, deţinem un document antic întitulat astfel şi care este citat de Sf. Irineu de Lyon într-o lucrare îndreptată împotriva ereziilor [4], unde venerabilul apologet a dovedit nu doar absurditatea sistemelor gnostice, ci a oferit totodată nişte criterii apte să facă imposibilă confundarea ori asemuirea creştinismului cu vreun sistem gnostic, arătând caracterul lor mitologic şi anistoric. Asupra acestei probleme voi reveni la punctul 3.
2. Problema validităţii ierarhiei şi a canonicităţii textelor asimilate de Tradiţie
Sfântul Irineu de Lyon, unul din cei mai străluciţi apărători ai creştinismului şi care nu a ezitat să-şi dea viaţa pentru adevărul Evangheliei, este prezentat ca un bătrânel ridicol şi nevricos, reprezentantul unei ierarhii creştine speriate de extinderea comunităţilor gnostice în care ar fi văzut o ameninţare la adresa unor privilegii şi a unei puteri de care această ierarhie nu ar mai fi voit, chipurile, să se despartă. Să lăsăm la o parte faptul că până la Edictul împăratului Constantin din 313 singurul privilegiu pentru un creştin, şi cu atât mai mult pentru un cleric, era să moară fie sub tortură, fie sub colţii fiarelor. Inadvertenţa este una cu mult mai gravă. Căci, în acelaşi timp în care demonizează ierarhia creştină din secolele II-III, documentarul prezentat devine contradictoriu de-a dreptul atunci când afirmă că în primele trei secole nu ar fi existat propriu-zis o biserică creştină, ci că fiecare credincios se considera creştin indiferent de gruparea din care făcea parte. Iată însă ce spune Sf. Ap. Pavel la două decenii de la Învierea lui Hristos (deci cu un secol înaintea proliferării gnosticilor): „Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?” (1Cor. 1, 12-13) Pasajul subliniază cel puţin două aspecte esenţiale: începuturile Bisericii sunt departe de a fi caracterizate de o unitate formală; această tendinţă a comunităţilor creştine primare de a se separa în acord cu profilul reprezentantului de marcă este aspru criticată de către Pavel. Aceasta înseamnă că străduinţa ierarhiei creştine a fost dintotdeauna aceea de a păzi şi a veghea asupra unităţii Bisericii, precum şi de a identifica ceea ce este străin mărturisirii ei de credinţă. Incoerenţa logică a documentarului şi ignoranţa în materie de teologie şi istorie a realizatorilor lui sunt atât de grave încât la un moment dat se pierde şirul contradicţiilor, precum în cazul realizatorilor unui serial poliţist britanic care au pierdut la un moment dat şirul victimelor. Pentru a le sublinia însă doar pe cele mai flagrante, precizez că nu văd cum pot fi susţinute în acelaşi timp următoarele afirmaţii: că nu exista o anumită omogenitate şi unitate în organizarea Bisericii primare (de vreme ce, potrivit autorilor filmului, existau mişcări spirituale extrem de diverse), că în ciuda acestei diversităţi, toţi credincioşii exprimau unitatea acestei noi religii numindu-se creştini şi, totodată, că exista o ierarhie care veghea zelos la unitatea Bisericii!
Existenţa unei ierarhii presupune în mod necesar o unitate specifică universului în care ierarhia respectivă îşi exercită autoritatea. Această unitate este asigurată de acordul membrilor care alcătuiesc ordinea respectivă. În plan creştin, este vorba de o unitate în care mărturisirea de credinţă se împleteşte cu experienţa de viaţă (1 Ioan 1, 1-3), ambele verificându-se reciproc în lumina Duhului, izvorul fiecăreia dintre cele două. Or tocmai asupra acestui punct s-a concentrat cea mai puternică ofensivă a documentarului: cum putem şti noi care mărturisire este cea adevărată? Astfel, Sf. Irineu şi, împreună cu el, întreaga tradiţie, au fost expuşi metodic suspiciunii de fraudă, afirmându-se explicit sau implicit că textele care au intrat în compoziţia Noului Testament au fost alese în mod arbitrar. Cu alte cuvinte, potrivit autorilor filmului, se pare că Sf. Irineu nu ar fi avut nici un fel de criterii pentru stabilirea canonicităţii textelor Evangheliilor, cedând în această privinţă fie presiunii gustului majorităţii (!), fie fanteziilor de moment, găsind de pildă în numărul celor patru Evanghelii o superficială corespondenţă cu cele patru puncte cardinale sau cu cele patru vânturi, etc. [5] Aici însă Sf. Irineu nu face decât să vorbească în limbajul alegoric propriu culturii epocii, adică în aceeaşi limbă (dar cu o altă înţelegere) pe care o vorbeau şi gnosticii, încercând să explice de ce sunt patru Evanghelii dar un singur mesaj. După cum arată C. Bădiliţă în studiul citat, „criteriile teologice după care s-a instituit canonul au fost enunţate încă de la sfârşitul secolului I, dar ele n-au fost valorificate decât spre finalul secolului al II-lea. Acestea sunt:
apostolicitatea textelor şi
universalitatea lor, adică acceptarea acestor texte de către toate comunităţile creştine. [6]
În concluzie, textele care au fost admise drept canonice nu au fost identificate astfel la întâmplare, în defavoarea multor altora [7], ci în acord cu:
o cheie hermeneutică hristologică care se găsea deja în epistolele pauline (anterioare fenomenului gnostic),
o mărturisire de credinţă transmisă deja din perioada apostolică şi
o experiere a Sfintei Treimi în practica sacramentală cotidiană.
3. Deturnarea gnostică a semnificaţiei Întrupării
Aşa numita „Evanghelie după Iuda” pretinde că Iuda ar fi fost ucenicul preferat, singurul care ar fi înţeles misiunea lui Iisus, respectiv a „eliberării” omului de ignoranţă şi de materie, ce este considerată drept sursa răului. Astfel, Iuda apare ca cel care l-ar fi ajutat pe Iisus să-şi împlinească misiunea dându-l morţii, adică eliberării. Textul reia astfel temele gnostice specifice: mântuirea depinde de cunoaştere (cu cât mai secretă, cu atât mai „adevărată”); negarea firii umane a lui Iisus (adică a realităţii Întrupării); în fine, prin privilegierea lui Iuda în raport cu ceilalţi ucenici se regăseşte o altă temă tipic gnostică: respingerea totală sau parţială a celorlalte scrieri din Vechiul şi Noul Testament împreună cu respingerea totală a autorităţii Bisericii şi a tradiţiei ei, ceea ce arată din capul locului incompatibilitatea radicală dintre sistemele gnostice filozofico-religioase şi creştinism. Aceasta incompatibilitate subliniază încă o eroare, atât de evidentă încât nu poate fi explicată decât prin faptul că realizatorii documentarului au ignorat-o cu bună ştiinţă. Căci nu se poate vorbi despre „gnostici creştini” atâta vreme cât una din dogmele fundamentale ale creştinismului este învierea trupurilor, adică tocmai ceea ce pentru gnostici reprezintă suprema absurditate! În plus, gnosticismul nu este caracterizat doar printr-un dualism absolut; el este în egală măsură sectar (împărţind lumea în „aleşi” sau „iluminaţi” şi „condamnaţi” la ignoranţă şi întuneric veşnic) şi sincretist, combinând elemente diverse împrumutate din cultele elenistice de mistere, cabala iudaică, dualismul iranian, mitologia babiloniană şi egipteană. Din creştinism, sistemele gnostice preiau câte ceva din ritual şi din Scripturi, reinterpretând însă totul potrivit schemei de gândire specifice fiecărui curent gnostic. [8] În contextul unui astfel de amalgam, venirea lui Hristos este oarecum de prisos, avînd cel mult rostul de a confirma ceea ce „marii iniţiaţi” au crezut şi cred că ştiu dintotdeauna: că lumea materială a apărut printr-un accident, că trupul e rău iar „mântuirea” ar consta în sublimarea trupului şi în desprinderea de materie. Astfel, toată miza Întrupării şi toată noutatea creştinismului dispar, de vreme ce este anulată însăşi jertfa Fiului Întrupat; căci ce nevoie mai este de jertfă dacă omul nu mai are nevoie de mântuire? Felul morţii lui Iuda demonstrează însă contrariul.
Gheorghe Fedorovici
NOTE:
[1] O versiune ceva mai restrânsă a acestui articol a fost publicată în săptămânalul Lumina de Duminică (http://www.ziarullumina.ro ) din 30 aprilie 2006 sub titlul "Iuda nu şi-a scris evanghelie!"
[2] Pentru o foarte utilă şi rapidă prezentare a fenomenului gnostic, a se vedea studiul introductiv al lui Anton Toth în volumul Evanghelii gnostice, trad., studii şi note de A. Toth, Bucureşti, Herald, 2005, pp. 7-21. Mai pe larg dar cu anumite precauţii, având în vedere că teologia creştină este prezentată dinspre gnosticism, în Elaine Pagels, Evangheliile gnostice, Bucureşti, Herald, 1999. E.Pagels este de altfel şi unul din savanţii care au participat la elaborarea scenariului difuzat, detaliu care ne indică destul de limpede descendenţa spirituală a autorilor acestui film. Despre gnosticism dintr-o perspectivă creştină, la Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, vol. 1, Iaşi, Polirom, 2004, capitolele 2 şi 3.
[3] Un tratament decent al acestui text se poate găsi la http://en.wikipedia.org/wiki/Gospel_of_Judas#_ref-1 deşi, chiar şi aici, frecvenţa cu care termenii „apocrif” şi „gnostic” sunt confundaţi este de natură să ne facă să ne îndoim asupra seriozităţii acestei prezentări. Obiecţii creştine de bun simţ (ridicate de aripa evanghelică) se pot găsi la http://www.apologeticsindex.org/239-gospel-of-judas-heresy
[4] Pe internet la http://www.ccel.org/fathers2/ANF-01/anf01-58.htm
[5] În Contra ereziilor, III, 11, 8-9. Despre problema canonicităţii şi a stabilirii criteriilor, vezi la Cristian Bădiliţă, „Texte canonice şi apocrife” în Evanghelii apocrife, traducere, studiu introductiv, note de C. Bădiliţă, Bucureşti, Humanitas, 1996, pp. 8-16. Tot aici este redat integral fragmentul menţionat din Sf. Irineu.
[6] C. Bădiliţă, ibidem, p. 11 (subl. n.).
[7] Nu este, prin urmare, deloc surprinzător că toate textele excluse din canon seamănă între ele, după cum textele recunoscute de canon îşi sunt reciproce. Despre raportul dintre înţelegerea mesajului şi experienţa de viaţă, a se vedea Pr. Prof. Constantin Coman, Erminia Duhului, Bucureşti, Editura Bizantină, 2002.
[8] Cf. articolul "Gnosticism" în Encyclopedia of Catholicism, New York, Harper-Collins, 1995, p. 563.


Articol preluat de la: http://www.nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/evanghelia-dupa-iuda-national-geographic.htm