Il vom intalni pe Domnul in "rapire" sau in realitate?

ÎL VOM ÎNTÂLNI PE DOMNUL LA “RÃPIRE” SAU ÎN REALITATE?
Traducere în limba româna de Bogdan Mateciuc Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox
Nota Editorului - Unele din ideile prezentate în acest articol nu sunt unanim acceptate în lumea ortodoxa. Îi îndemn pe vizitatorii OrthoLogiei sa citeasca acest aricol cu discernamânt si sa caute în scrierile Părinţilor sau în alte surse recunoscute de Biserica Ortodoxă întreaga explicare a învataturii cu privire la venirea Domnului.
Dupã aceea noi, cei vii, cei rãmasi, împreunã cu ei vom fi rãpiti în nori ca sã-L întâmpinãm pe Domnul în vãzduh; si astfel pururea cu Domnul vom fi.(1 Tes. 4:17)

„Dacã e sã punem laolaltã ideea de a fi rãpit în nori pentru a-L întâlni pe Domnul în vãzduh si ideea unei transformãri într-o clipitã, rezultatul ne dã fiori. Într-o bunã zi vom zbura în cer... Sperantã Rãpirii este o fortã foarte practicã în viata mea... Ea mã motiveazã sã câstig cât mai multi pentru Hristos înainte de a fi prea târziu. Vreau sã iau cât mai multi cu mine posibil. Desi mã doare pentru aceastã lume pierdutã care merge spre un dezastru, speranta Rãpirii este alinarea mea în mijlocul unor conditii din ce în ce mai grele.” (Hal Lindsey, Rãpirea)
„Apoi, înainte sã vinã Antihristul, vor fi multi Hristosi mincinosi si prooroci mincinosi... Asa încât dacã cei drepti nu vor veghea, si ei vor fi înselati. Dar, iatã, Eu vã spun aceste lucruri, ca sã nu aveti scuzã, cãci este în puterea voastrã sã nu cãdeti în înselare...”
„...La a Doua Venire, El [Hristos] va apãrea la o clipitã de ochi. Si asa precum vulturii sau soimii se aruncã asupra unui les, asa si sfintii, care plutesc în vãzduh, vor veni acolo unde va fi Hristos si vor fi luati în nori ca soimii.” (Explicatia Fericitului Teofilact la Sfânta Evanghelie dupã Matei, cap. 23, v. 23-28)
Fie cã sfârsitul nostru va fi în timpul domniei lui Antihrist sau mai înainte, este o certitudine cã viata fiecãruia dintre noi se va sfârsi. Pentru toti aceia care se considerã a fi crestini existã o asteptare potrivit cãreia, dacã au crezut în Hristos si i-au respectat poruncile, Îl vor întâlni într-un fel sau altul si vor fi vesnic în prezenta Lui.
Ca o încununare a credintei crestine, este foarte important sã întelegem la ce se referã Sf. Pavel în propozitia de mai sus când spune cã vom fi rãpiti împreunã în nori pentru a-L întâlni pe Domnul în vãzduh, cine sunt de fapt aceia care Îl vor întâlni pe Domnul si cum trebuie sã se pregãteascã cineva pentru aceastã întâlnire. Diferentele de abordare, atitudine si credintã între învãtãturile protestantã si ortodoxã în privinta celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, a învierii noastre si a cãilor de sfintire sunt reflectate în citatele de mai sus si denotã o foarte mare diferentã între cele douã credinte. Cercetând învãtãtura protestantã a Rãpirii vom putea nu numai sã formulãm un rãspuns ortodox potrivit fatã de domnia lui Antihrist, ci si sã ne pregãtim cum trebuie pentru propria noastrã moarte. Vom întelege cã speranta „întâlnirii cu Domnul” nu se poate întemeia numai pe o simplã afirmare a credintei în Hristos si acceptarea lui ca Mântuitor în cadrul unei adunãri de „credinciosi”, cã puterea unui crestin ortodox constient si speranta lui de a-L întâlni pe Domnul stã în viata sacramentalã a adevãratei Biserici, în comuniunea tainicã cu Trupul si Sângele lui Iisus Hristos, cãci prin aceastã comuniune îl întâlnim în realitate pe Domnul, acum si pentru vesnicie.
Pe cât de nãstrusnice si fantastice pot pãrea afirmatiile de mai sus ale lui Hal Lindsey, totusi ele reprezintã un curent foarte puternic în gândirea religioasã din Occident – o credintã apocalipticã în profetii. Amintirea confruntãrii agentilor FBI în Waco, Texas, cu David Koresh, un „profet” cu Biblia în mânã, si cu adeptii lui, este încã de actualitate. Conform unui sondaj Gallup, 62% dintre americani cred cã Iisus se va întoarce efectiv pe pãmânt. Oamenii sunt foarte avizi dupã orice noutãti si interpretãri ale predicatorilor de ocazie care aratã felul în care evenimentele istorice actuale, cum ar fi rãzboaiele, cutremurele, crizele financiare, etc. indicã iminenta revenire a lui Hristos pentru a-i salva pe „credinciosi” din nenorocirea care se abate asupra lumii.
Rãpirea este o astfel de schemã de salvare a credinciosilor. Credinta aceasta a fost pentru prima oarã promovatã de John Nelson Darby, un predicator crestin dupã Evanghelie din secolul 19, si a avut o mare influentã asupra unor protestanti americani de frunte, ca evanghelistul D. L. Moody, fondatorul Institutului Biblic Moody, C. I. Scofield, editorul versiunii Scofield a Bibliei, si popularul evanghelist Billy Sunday, fãrã a-l mai mentiona pe actualul predicator Billy Graham. Wacker afirmã cã „credinta deosebitã în Rãpire pe care a avut-o Darby, dezvoltatã dupã Rãzboiul Civil, a fost aceea care a ajutat la formarea bazei religioase a principalelor grupãri evanghelice”.
Desi existã mai multe diferente de detaliu în ceea ce priveste aceastã învãtãturã (în special cu privire la momentul în care se va produce Rãpirea fatã de Necazul cel mare), asa cum a arãtat Lindsey, toti cei care interpreteazã Scriptura în mod literal cred în realitatea Rãpirii. Învãtãtura despre Rãpire se bazeazã pe 1 Tesaloniceni 4:17 si se referã la venirea lui Hristos anume pentru Bisericã, pentru a-i rãpi pe norii cerului pe credinciosii în viatã astfel încât acestia sã-L întâlneascã în vãzduh si sã fie strãmutati în niste trupuri nemuritoare, fãrã a mai gusta moartea fizicã.
O cauzã principalã a popularitãtii acestei învãtãturi este aceea cã în orice carte despre Rãpire nu vei gãsi prea multe date despre ce se întâmplã cu o persoanã dupã moarte. Wacker afirmã: „Credinta în proorocie...alungã teama de moarte. Speranta în înviere a fost întotdeauna parte a mesajului crestin. Însã varianta aceasta a rãpirii înainte de Necaz oferã o promisiune mai radicalã: aceea cã sfintii care sunt în viatã în momentul Rãpirii vor scãpa definitiv de boldul mortii”. În cartea sa, Rãpirea, Hal Lindsey este mãrturiseste sincer cã „ideea electrizantã este aceea cã multi dintre cei care citesc aceasta vor avea parte de acest mister. Nu veti sti niciodatã ce înseamnã a muri”.
Toti cei care cred în rãpire sunt premilenaristi, adicã cred cã Iisus va reveni pe pãmânt si va întemeia o împãrãtie de o mie de ani, urmatã de judecata finalã la care toti cei necredinciosi vor fi judecati. Ideea aceasta a împãrãtiei de o mie de ani se numeste hiliasm, (de la grecescul hiliasmos, o mie de ani) si a fost condamnatã ca erezie de Bisericã în 381. Ea se bazeazã pe interpretarea eronatã a capitolului 20 din Apocalipsã, unde se vorbeste de sufletele...care trãiesc cu Hristos o mie de ani (20:4). Arhiepiscopul Averky scrie despre acest verset:
Din acest verset se vede clar cã sfintii care participã la domnia de o mie de ani a lui Hristos domnesc cu Hristos si fac judecata nu pe pãmânt, ci în cer, pentru cã aici este vorba de sufletele lor care nu sunt încã unite cu trupurile lor. Din aceste cuvinte se vede cã Sfintii iau parte la conducerea Bisericii lui Hristos de pe pãmânt, fiind deci natural si de folos sã îi chemi în rugãciune, cerându-le sã mijloceascã înaintea Hristosului cu care domnesc.
Pãrintele Serafim Rose respinge categoric ideea de Rãpire si de împãrãtie de o mie de ani, spunând:
A Doua Venire a lui Hristos va fi evidentã: va fi bruscã, din cer si se va vedea pânã la marginile lumii. Pentru aceasta nu existã nici o pregãtire decât pregãtirea crestin ortodoxã prin pocãintã, viatã duhovniceascã si veghere. Cei care se pregãtesc pentru ea în orice alt mod, care spun cã El este oriunde pe aici, care propovãduiesc cã Iisus vine în curând fãrã a avertiza si despre marea înselare care va preceda venirea Lui, toti acestia sunt clar proorocii Antihristului, falsi Hristosi care trebuie sã vinã mai întâi si sã însele lumea, inclusiv pe crestinii care nu sunt sau care nu devin adevãrati ortodocsi. Nu va exista nici o împãrãtie de o mie de ani. Pentru cei care pot primi aceasta, mia de ani din Apocalipsã este acum; viata în Har este în Biserica Ortodoxã, pentru întreaga mie de ani dintre prima venire a lui Hristos si vremea lui Antihrist. Faptul cã acesti protestanti asteaptã un mileniu în viitor este chiar mãrturisirea lor cã ei nu trãiesc în el acum, cã sunt în afara Bisericii lui Hristos si cã nu au gustat din Harul Divin.
O scurtã discutie despre Rãpire va arãta cât sunt de adevãrate ultimele cuvinte ale Pãrintelui Serafim. De pildã, cum devine cineva vrednic de a fi rãpit? Prin simpla acceptare (verbalã) a lui Hristos ca Mântuitor personal si prin credinta cã pãcatele i-au fost spãlate de Hristos pe Cruce – învãtãtura despre pedeapsa înlocuitoare. În acest sens, Billy Graham scrie: „Nu trebuie sã faci nimic deosebit pentru a fi mântuit. Tot ce trebuie sã faci este sã accepti minunatul lucru pe care l-a fãcut Hristos pentru tine. Dupã ce ai aceastã sigurantã în inimã, spune-le si altora despre ea. De asemenea, aratã prin viata ta de zi cu zi felul în care te-a schimbat Hristos pentru slava Sa.”
Se pare cã mai este nevoie de ceva important pentru a fi rãpit de Hristos si a te bucura de fericirile vietii vesnice. Potrivit lui Lindsey, „Nu trebuie sã ne temem de judecata lui Hristos, cãci rezultatul pedepsirii Lui în locul nostru este cã noi nu vom mai fi condamnati. Importanta acestui fapt, atât timp cât este implicatã victoria asupra cãrnii, ne dã adevãrata motivatie pentru a trãi pentru Hristos. Nu trebuie sã trãim cu teama cã vom fi judecati si pedepsiti pentru pãcatele noastre. Lui Satana îi place în mod deosebit sã ne atragã atentia asupra pãcatelor si cãderilor noastre. Motivatia noastrã nu trebuie sã fie datoria, obligatia sau teama de a fi respinsi.”
Calea protestantã spre sfintire nu are nimic de a face cu lupta cu pãcatul, nefiind deci nevoie de nici o pocãintã adevãratã si nici de Sfintele Taine pentru a fi unit cu Hristos pentru vesnicie.
Mai mult, Rãpirea este o învãtãturã escatologicã, una care prin definitia ar trebuie sã vorbeascã despre moarte, judecatã si viitorul sufletului. Totusi, cãrtile despre Rãpire alocã foarte putin spatiu acestor aspecte. Se vorbeste foarte putin despre rai sau iad si concluzia este cã acei crestini care acceptã aceastã învãtãturã sunt complet disociati de împãrãtia cerurilor. De la început protestantismul a fost foarte legat de lumea fizicã si de ratiune, încât nu putea accepta, de exemplu, cã cineva s-ar putea ruga pentru cei morti sau sã-i cheme pe sfinti în rugãciune. Învãtati luterani îi scriau Patriarhului de Constantinopol în 1580:
„Este necesar ca viii sã se roage pentru vii. Aceasta dã rezultate. Noi ne rugãm unul pentru altul si suntem convinsi sau percepem prin realitatea vãzutã cã rugãciunile ne sunt ascultate. În consecintã, acest exemplu nu poate fi aplicat sfintilor care au murit. Sfintii care au murit, chiar dacã ei trãiesc în prezenta lui Dumnezeu conform mãrturiei lui Hristos, aceasta nu înseamnã cã ei stiu în mod specific fiecare lucru pe care îl facem noi pe pãmânt...”
Având în vedere atentia pe care o dau protestantii lumii fizice, nu trebuie sã fim surprinsi când citim ideea lui Billy Graham despre cum va arãta lumea viitoare:
Este coplesitor pentru mintea noastrã sã ne imaginãm cum va arãta pãmântul de pe care Hristos va îndepãrta rãul si pãcatul. Mintea noastrã este fascinatã la gândul lui „Hristos pe scaunul de domnie”. Marele desert Sahara va înflori si va da roadã. Omenirea va putea creste noi culturi; terenurile care astãzi sunt inutile vor da douãsprezece culturi pe an. Pornirea spre pãcat din inima omului va dispãrea. Dorinta omului va fi atunci dupã neprihãnire. Este nevoie de multã credintã în aceste zile grele ca sã crezi aceasta, însã aceasta ne învatã Biblia.”
Aceastã viziune nu este decât proiectia unei împãrãtii pãmântesti si ea reflectã cât sunt de prost pregãtiti protestantii pentru viata de dupã moarte. De aici si dorinta lor de a accepta orice învãtãturã prin care ar putea evita aceasta.
Pe de altã parte, Biserica Ortodoxã dispune de multe informatii despre viata de dupã moarte. Sã vedem mai întâi cum sunt interpretate cuvintele Sf. Pavel din Tesaloniceni (din care este derivatã învãtãtura despre Rãpire) în lumina învãtãturii ortodoxe. Acest moment este înteles ca reprezentând categoric a Doua Venire a lui Hristos, urmat imediat de Judecata de Apoi la care omenirea îsi va primi locurile pentru vesnicie în rai sau în iad, potrivit cu felul în care au trãit aici. În acel moment, vor învia toti oamenii si sufletele se vor reuni cu trupurile. Totusi, nu toti vor învia spre slavã. Noul testament vorbeste de douã feluri diferite de înviere, folosind cuvinte grecesti care se traduc prin „înviere” si „înviere din (ceva)”. Sfântul Teofilact al Bulgariei scrie: „Toti vor învia, dar nu toti vor avea ‚învierea din’. Pãcãtosii rãmân jos pe pãmânt, asteptându-l pe Judecãtor. Sfintii si dreptii, înviind în slavã, vor fi luati în nori, în vãzduh, pentru a-l întâlni pe Domnul care vine din ceruri sã judece lumea aceasta. Cãci scrie: ‚Dupã aceea noi, cei vii, cei rãmasi, împreunã cu ei vom fi rãpiti în nori ca sã-L întâmpinãm pe Domnul în vãzduh’ 1 Tes. 4:17)”. Cum poate deveni cineva unul din cei care vor fi luati în nori? Sf. Nicodim de la Sf. Munte Athos spune: „Trebuie remarcat cã slava si Harul Sfântului Duh, pe care sufletele sfintilor le primesc cât timp sunt pe pãmânt...aceeasi slavã îi va acoperi si le va îmbrãca trupurile la înviere, fãcându-i sã fie luati în nori.” Sf. Nicolae Cabasila este mai specific:
„Cei care au trupul lui Hristos în ei însisi se vor grãbi foarte ca sã-si primeascã locurile cuvenite. De aceea Pavel, arãtând cã aceastã pornire nu va putea fi opritã, o denumeste ‚rãpire’, cãci, spune el, ‚vom fi rãpiti în nori sã-l întâmpinãm pe Domnul în vãzduh’... Ei se vor misca deci de la o masã la o alta, de la ce este încã ascuns la ce este descoperit, de la pâine la Trup. Cât timp sunt încã în viata pãmânteascã, Hristos este pâine pentru ei; El este Pastile lor, cãci ei trec de la ce este aici la cetatea care este în ceruri... Aceastã petrecere pãmânteascã nu duce la acel Trup. Fãrã ea noi nu putem primi Trupul, dupã cum cel care nu mai are ochi nu poate vedea lumina... La fel, cei care pãrãsesc viata aceasta fãrã darurile Sfintei Împãrtãsanii nu vor avea nimic pentru acea viatã. Însã cei care au primit Harul si l-au pãstrat vor intra în bucuria Domnului.”
Cei care au luat Sfânta Împãrtãsanie cu vrednicie si care au pãzit acest Har vor putea sta în picioare pentru a-l slãvi pe Hristos la a Doua Sa Venire si vor fi vesnic în prezenta Lui. Ce înseamnã sã te împãrtãsesti cu vrednicie? Sf. Teodor Studitul ne avertizeazã: „Cel care batjocoreste Trupul Lui nu este mãdular al lui Hristos; nici cel care orice altã dorintã. Fiecare deci trebuie sã se cerceteze pe sine si sã nu fie astfel murdar sau cu inimã ascunsã. Dacã se curãteste si se îndreaptã prin spovedanie, poate atunci sã ia parte la Trupul si Sângele lui Hristos”.
Asa cum am arãtat, în contrast cu protestantismul, Traditia Ortodoxã este plinã de materiale despre viata care va sã vinã. Cât de important este pentru noi a lua seama la cuvintele Sfântului Teodor referitoare la lupta cu patimile si a trãi o viatã de pocãintã aici devine evident atunci când ne uitãm la ce învatã Biserica Ortodoxã despre sufletul dupã moarte.
Va fi o Judecatã de Apoi a fiecãrui om la a Doua Venire a Domnului, unde fiecare îsi va primi fie rãsplata, fie pedeapsa, însã mai înainte de aceasta, fiecare persoanã va merge la o judecatã particularã dupã ce moare, trecând prin vãmile vãzduhului. În cartea Sufletul dupã moarte gãsim:
Dupã mântuirea noastrã prin Iisus Hristos, „toti cei care în mod voit l-au respins pe Mântuitor vor primi mostenirea Satanei: sufletele lor, dupã desprinderea de trup, merg direct în iad. Crestinii care au înclinatii spre pãcat nu sunt vrednici si treacã direct din viata pãmânteascã în fericirea cereascã. Dreptatea însãsi cere ca aceste înclinatii la pãcat, aceste trãdãri ale Mântuitorului sã fie cântãrite si judecate. Sunt necesare o cântãrire si o judecatã pentru a se stabili cât de mari sunt înclinatiile unui suflet crestin cãtre pãcat si pentru a se stabili ce predominã în el – viata vesnicã sau moartea vesnicã. Judecata dreaptã a lui Dumnezeu îl asteaptã pe fiecare suflet crestin dupã plecarea din trup, dupã cum spune Sfântul Apostol: „Este rânduit ca omul sã moarã o singurã datã si dupã aceea vine judecata” (Evr. 9:27).
Pentru încercarea sufletelor care trec prin vãzduh au fost stabilite de puterile întunericului locuri separate de judecatã si control într-o ordine remarcabilã. În straturile de sub cer, de la pãmânt si pânã la cer, stau legiuni de duhuri ale întunericului. Fiecare divizie se ocupã de o anume formã de pãcat si încearcã sufletul la aceasta atunci când el ajunge la acea divizie. Locurile demonice de judecatã din vãzduh sunt numite în literatura patristicã „vãmile vãzduhului”, iar duhurile care stau aici „vamesii vãzduhului”.
Vietile Sfintilor contin numeroase relatãri despre felul în care trece un suflet prin aceste vãmi dupã moarte. O astfel de relatare îi apartine lui Taxiotes (Vietile Sfintilor, 28 martie):
„Când eram pe moarte, am vãzut etiopieni venind la mine. Înfãtisarea lor era înfricosãtoare si sufletul meu privind la ei s-a tulburat. Am vãzut apoi doi tineri deosebiti si sufletul meu a trecut în mâinile lor. Am început sã urcãm încet prin vãzduh, spre înãltimi, ca si cum am fi zburat, si am ajuns la vãmile care pãzesc urcarea fiecãrui suflet al omului. Fiecare vamã încerca un anume fel de pãcat: una minciuna, alta mânie, alta invidia; fiecare pãcat îsi are încercãrile în vãzduh. Am vãzut cã îngerii aveau toate faptele mele bune într-un mic cos. Luând din ele, le comparau cu faptele mele rele. Asa am trecut de toate vãmile. Când sã ajungem sa portile cerului, a venit rândul vãmii desfrânãrii. Cei de aici m-au oprit si mi-au arãtat toate faptele mele desfrânate, fãcute din copilãrie si pânã atunci. Îngerii care mã conduceau mi-au spus: ‚Toate pãcatele tale cu trupul, pe care le-ai fãcut în cetate, Dumnezeu ti le-a iertat pentru cã te-ai pocãit de ele.’ La aceasta adversarii mei au rãspuns: ‚Când ai plecate din cetate au fãcut desfrânare cu nevasta unui fermier.’ Îngerii, auzind aceasta si negãsind nici o faptã bunã care sã compenseze acel pãcat, m-au pãrãsit si au plecat. Atunci duhurile întunericului au pus mâna pe mine si, bãtându-mã tare, mi-au dat drumul spre pãmânt. Pãmântul s-a deschis si am cãzut printr-un loc strâmt si urât mirositor în închisoarea de dedesubt a iadului.”
Într-o vreme în care auzim atât de des cã crestinii care cred în Treime sunt „toti una”, indiferent de cultul din care fac parte, analiza noastrã asupra Rãpirii aratã foarte clar cã lucrurile nu stau deloc asa. Ce facem, de exemplu, cu aceste diferente escatologice între crestinismul ortodox si protestantism?
Învãtãtura despre Rãpire este relativ recentã si reprezintã doar o boalã protestantã a orgoliului mintii. O slavã desartã întãritã de doctrina lor „sola scriptura” (acceptarea exclusivã a Bibliei ca având autoritate), care le permite sã interpreteze individual Biblia si sã înlocuiascã gândul lui Dumnezeu, exprimat prin Pãrintii Bisericii, cu gândul omului. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie cu privire la pericolele interpretãrii individuale: „În special cei care s-au rãtãcit în ignorantã au stricat întelesul Sfintelor Scripturi si le interpreteazã potrivit cu poftele lor. Pentru ei puterea Sfintelor Scripturi nu e accesibilã... Cel care are toatã Scriptura pe buze nu poate întelege si nici atinge slava cereascã si puterea misticã din ea dacã nu pãzeste poruncile lui Dumnezeu, primind astfel pe Mângâietorul, Duhul Adevãrului care-i poate deschide cuvintele Sfintei Scripturi ca pe o carte si sã-i arate slava ascunsã din ele, arãtându-i astfel si puterea si slava lui Dumnezeu.”
Protestantii s-au rupt de viata tainicã a Bisericii, respingând astfel mijloacele pentru primirea Sfântului Duh, respingând cu încãpãtânare întelegerea Scripturii asa cum a fost ea fãcutã de cãtre cei care au perseverat într-o viatã prin Duhul, Apostolii si mai apoi Sfintii Pãrinti. Aceastã respingere a lor se poate vedea chiar de la începuturile protestantismului. În colectia de scrisori schimbate în 1580 de primii teologi luterani cu Patriarhul Constantinopolelui, Ieremia, gãsim urmãtoarele cuvinte ale profesorilor luterani:
„Sfintia voastrã, vã cerem sã pãtrundeti cu noi în acelasi fel de studiu, sã analizati cu grijã si sã cântãriti cuvintele Scrierilor Sfinte (ce pot ele sprijini si ce nu pot sprijini). Nu tolerati interpretãrile diferite si contrare Scripturi fãcute de Pãrinti, care sunt limitati si mãrginiti. Întelesul clar si neschimbat poate fi obtinut cu claritate dacã se face o combinare si a comparare a Scripturilor.”
Reflectând întemeierea lor nu pe iluminarea prin harul Sfântului Duh ci pe capacitatea mintilor lor, acesti teologic au adãugat ulterior:
„Cu adevãrat, credem cã interpretarea Scripturilor se face cel mai bine si cel mai sigur prin ea însãsi (adicã prin asezarea cu pricepere a cuvintelor inspirate de Dumnezeu unele lângã altele si comparându-le cu referire la originalele în ebraicã si greacã, aceasta fiind calea cea mai bunã).”
Aceastã mostenire a interpretãrii personale, literale, si dispretul pentru scrierile Sfintilor Pãrinti continuã si astãzi în scrierile sustinãtorilor teoriei Rãpirii, precum se vede din opiniile lui Hal Lindsey si ale mentorului sãu, J. Dwight Pentecost, fost profesor de teologie la Seminarul Teologic din Dallas. Pentecost scrie: „Interpretarea literalã a avut cel mai mare succes în deschiderea Cuvântului lui Dumnezeu. Exegeza nu a început cu adevãrat decât atunci când biserica avea vârsta de 1500 de ani. Lumina Scripturilor a strãlucit efectiv prin abordarea literalã a lui Luther si a lui Calvin.” În maniera sa dispretuitoare, Lindsey se plânge în cartea sa, Rãpirea, de „asa-numitii Pãrinti ai Bisericii dintre secolele al doilea si al cincilea, care credeau cã mântuirea e prin credintã plus fapte.”
În timp ce protestantii afirmã cã ei sunt credinciosi Cuvântului lui Dumnezeu, diferitele lor credinte dau nastere la o multime de opinii bizare si false interpretãri ale Scripturii, care nu au nici cea mai micã justificare.
Frustrati de relativismul si confuzia rãspândite de aceste învãtãturi, multi protestanti se întorc acum la Ortodoxie, numind-o „Biserica istoricã”. Toate bune si frumoase, însã trebuie înteles cã Biserica Ortodoxã nu este numai o Bisericã istoricã care se descoperã prin puterea mintii, ci, mai profund, ea e Biserica adevãratei slave (în greacã, ortho = corect, doxa = slavã) a lui Dumnezeu, care îl recunoaste pe Hristos ca om si Dumnezeu. Scriindu-le tesalonicenilor, Sfântul Pavel vorbea despre o vreme când cei morti si cei încã vii se vor ridica pentru a-i da slavã lui Dumnezeu. Dacã vrem sã-I dãm aceastã slavã la a Doua Venire, trebuie sã începem de pe acum, deoarece aceastã slavã cere un anumit fel de viatã, viata lui Hristos – viata Crucii. Sfântul Ioan Maximovici scria despre calea Crucii:
“Crucea Domnului i-a despãrtit pe credinciosi de necredinciosi, pe cei care au urmat calea mântuirii de cei care au mers pe calea pierzaniei. Iconoclastii de azi – protestantii si ceilalti care resping sfintele icoane – la fel resping si Crucea Domnului… Cei care vor sã vadã crestinismul doar ca pe ceva roz si atractiv, care cred cã ar fi posibil sã dobândesti fericirea vesnicã fãrã nici un efort, fãrã a se lupta cu sine, fãrã a se lupta cu patimile lor, ei resping toate acestea. Ei merg pe calea aleasã de ttlharul de la stânga: resping toate legile pe care Însusi Domnul le-a dat si pe care i-a trimis pe Apostoli sã le propovãduiascã în întreaga lume; ei resping acele reguli si scrieri care sunt pãstrate cu sfintenie de Sfânta Bisericã Ortodoxã.”
Care sunt acele “reguli si scrieri”, dacã nu Sfânta Traditie – ascultarea transmiterii vocii lui Hristos. Asa cum au arãtat Bãtrânii de la Optina, Ortodoxia “a pãstrat ceea ce este a lui Dumnezeu cu cinste”, adicã ea a rãmas credincioasã mesajului fundamental al lui Hristos, care este acela cã El e si Dumnezeu, si om. Astfel, Biserica Ortodoxã nu este doar o institutie istoricã, ci prin taina Întrupãrii, “toti cei care cred în Hristos si se unesc cu El, dându-se Lui si primind Harul Divin, ei împreunã alcãtuiesc Biserica lui Hristos, al cãrui cap este Hristos Însusi, iar cei care intrã în ea sunt mãdularele ei… Biserica este Trupul lui Hristos atât pentru cã pãrtile ei sunt unite cu Hristos prin Sfintele Sale Taine, cât si pentru cã prin ea Hristos lucreazã în lume.”
Întruparea – aceasta reprezintã restaurarea omului pentru Împãrãtia cereascã – a fost punctul de separare între cei care au crezut în Iisus Hristos ca Dumnezeu si cei care nu au crezut, chiar de la început, când Domnul nostru a arãtat aceasta ucenicilor.
“Cine mãnâncã trupul Meu si bea sângele Meu, acela are viata vesnicã, si Eu îl voi învia în ziua de apoi… Atunci multi dintre ucenicii Lui, care au auzit aceasta, au zis: ‘Acest cuvânt este prea greu; cine îl poate suporta?… si multi L-au pãrãsit atunci” (Ioan 6:54,60,66).
Protestantii, asemenea multora din vremea lui Hristos, nu ascultã glasul, nu vor sã meargã cu EL si sã accepte acest cuvânt tare, adicã nu acceptã calea mântuirii si Împãrãtia pe care a pregãtit-o Dumnezeu. Sfântul Ioan Gurã de Aur spune despre caracterul celor care l-au pãrãsit pe Hristos în acel moment:
“Atunci când El le-a dat pâine si le-a umplut burtile, ei au spus cã e un Prooroc si au vrut sã-l facã Rege; când însã i-a învãtat despre hrana duhovniceascã, cu privire la viata vesnicã, când i-a dus dincolo de simturi si le-a vorbit despre înviere, când le-a chemat gândurile la lucruri înalte de care multi ar fi trebuit sã se minuneze, atunci ei au cârtit si au plecat.”
A trebuit ca Petru sã afirme alea adevãratilor ucenici ai lui Hristos, atunci când Domnul i-a întrebat “nu plecati si voi?”. “Atunci Simon Petru i-a rãspuns: Doamne, la cine sã ne ducem? Tu ai cuvintele vietii vesnice” (Ioan 6:67-8).
Vocea Traditiei Ortodoxe cântã "Fã, Doamne, Tu care ca Binefãcãtor si Dumnezeu au suferit durerea Crucii si ai deschis Raiul pentru tâlhar, mintea mea dupã voia Ta, Tu iubitorule de lume (Octoih, Tonul 7, Canonul Utreniei de duminicã, Glasul III).
La Apostolul Petru gãsim anume aceastã atitudine supusã cerutã celui are vrea sã fie un adevãrat urmas al lui Hristos. Sã ne amintim una din primele lui întâlniri cu Domnul.
“Când (Hristos) a terminat de vorbit, El i-a zis lui Simon (Petru): ‘Mergi la apã mai adâncã si aruncã plasele la adânc’. Si Simon (Petru), rãspunzând, I-a zis: ‘Stãpâne, toatã nopatea ne-am trudit si nu am prins nimic; dar pentru cã spui Tu, am sã arunc plasele’. Atunci ei au fãcut asa si au prins o multime de pesti; si plasele nu se rupeau” (Luca 5:4-6).
Pescarul experimentat îsi lasã deoparte mintea si ratiunea în fata Celui care a fãcut pestii, marea si pe pescarul umil si la cuvântul Lui, aruncã plasa.
Sfântul Petru îi reprezintã pe toti aceia care nu au zis cã acela era un cuvânt tare; pe cei care îl pot suferi si aratã o adevãratã smerenie si supunere fatã de cuvântul lui Dumnezeu. De aceea l-a numit Hristos “piatra”. Si totusi, pânã la Înviere, nici chiar el nu a înteles pe deplin mesajul de bazã al lui Hristos: acela cã El era si Dumnezeu, si om, Mesia nu al unei împãrãtii pãmântesti, ci al uneia ceresti. Petru era încã slab în credinta în Hristos, o slãbiciune vãzutã în momentul lepãdãrii sale când Hristos era rãstignit. Pe de altã parte, el este cel care devine pe deplin constient de Întrupare înaintea celorlalti:
“Un tâlhar L-a binecuvântat, pe când eu L-am lepãdat” (Sedalion, Tonul 5), asa plângea Sfântul Petru mai apoi. În acel moment toti Apostolii se îndoiau de Domnul…
Apostolii au oscilat în credinta lor în Iisus ca Mesia, deoarece ei îl vedeau si îl voiau un rege pãmântesc, în a cãrui împãrãtie ei sã poatã sta de-a dreapta si de-a stânga Lui…
Tâlharul a venit la credinta în Domnul cel în suferintã; mãrturisindu-L ca “Dumnezeu ascuns”, el L-a cunoscut mai înaintea celorlalti; cunoscând puterea învierii Sale si participând la suferintele Sale, i-a fost mângâietor pânã la moarte (Fil. 3:10); el a înteles înaintea celorlalti cã Împãrãtia nu este din lumea aceasta; el a cunoscut adevãrul (Ioan 18:36-38).
El a fost primul care a înteles natura împãrãtiei lui Hristos si a fost deci primul care a intrat în ea.
Încercând sã-si justifice învãtãtura despre mântuirea prin credintã, protestantii vor spune cã tâlharul n-a fãcut nici o faptã bunã. Ei se însealã, cãci el a fãcut tocmai ce era mai important: aceasta este lucrarea ta, cã crezi în Mine, în Dumnezeul-om, în Domnul cel întrupat care are o Împãrãtie cereascã. În mãrturia lui adevãratã gãsim “fapta bunã” a tâlharului cel bun. Aceastã faptã bunã nu poate fi apreciatã de protestanti, pentru cã, în loc sã înteleagã cã întreaga noastrã viatã trebuie sã fie o afirmare a Întrupãrii prin trãirea unei vieti de pocãintã ca pregãtire pentru primirea Sfintei Împãrtãsanii (aceasta fiind unirea noastrã cu Dumnezeu si cu viata vesnicã), ei nu recunosc ce este omul cu adevãrat, cine este Hristos Dumnezeul-om si care este scopul vietii noastre aici pe pãmânt. Ei îsi imagineazã utopii seducãtoare, în loc sã se pregãteascã prin luptã pentru adevãrata Împãrãtie care va sã vinã.
Aceastã gândire protestantã - nu a pãtruns ea în întreaga noastrã societate? Lista celor mai bine vândute cãrti e plinã de cãrti despre morti clinice (vezi Îmbrãcat în luminã de Betty Eadie) si tratate linistitoare despre îngeri (O carte despre îngeri de Sophy Burnham si “capodopera” lui Billy Graham, Îngerii, agenti secreti ai lui Dumnezeu). Astfel de lucrãri încearcã sã ne asigure cã totul este în regulã - mergem cu totii în cer. Examinând pasiunea americanilor pentru îngeri, revista Newsweek îsi încheie articolul cu aceste cuvinte:
“Burnham, ale cãrei cãrti constituie ‘cãrtile sfinte’ ale angeologistilor, nu poate decât sã strige Amin!. ‘Nu trebuie sã ne fie fricã de moarte’, ne asigurã ea cu puterea unei revelatii. ‘Nu vom muri! Eu stiu aceasta. Am vãzut aceasta cu proprii mei ochi’.” Îngerii îi spun ei asta.
Asa cum aratã criticul Harold Bloom, “dorinta de a deveni ca îngerii, de a plãsmui îngeri dupã închipuirea noastrã, nu este deloc nouã. Ea reprezintã varianta americanã la vechea cãutare gnosticã de a descoperi sinele ca pe o scânteie dumnezeiascã necreatã. Fãrã viziunile si povestioarele lor miraculoase, aratã Bloom, interesul fatã de îngeri dispare.”
O carte interesantã apãrutã recent, continând unul din cele mai interesante studii realizate vreodatã în America, confirmã opinia lui Bloom. Pe baza informatiilor din acest studiu, autorii au fãcut urmãtoarea remarcã:
“Religia ‘de piatã’ a Americii are aceeasi structurã ca si restul societãtii în ceea ce priveste tonul optimist si dorinta de a evita realitãtile neplãcute… Dispunând de o sperantã de viatã mai mare, de progrese în domeniul medicinii, existã un refuz de a accepta realitatea stricãciunii si a mortii. În timp ce în societãtile traditionale bãtrânii erau o sursã de întelepciune si îi învãtau pe oameni cum sã trãiascã, în societatea americanã de astãzi ei sunt considerati depãsiti si rupti de realitate.”
Majoritatea fiind crescuti într-o religie protestantã care s-a rupt de orice cunoastere realã a vietii de dupã moarte, americanii sunt neînarmati, incapabili de a accepta ceva, cu exceptia povestilor despre îngeri si a experientelor de moarte clinicã care oferã impresia cã moartea va fi pasnicã, o intrare într-un cer care aratã exact cum vor ei, fãrã prea multe preocupãri legate de judecatã sau de felul în care ar trebui sã trãim aici pe pãmânt pentru a ne pregãti pentru viata viitoare.
Nu în ultimul rând, acest “cer” nu este decât o proiectie si o continuare a unei împãrãtii pãmântesti. Nu trebuie sã ne mirãm cã protestantii fundamentalisti au aceleasi credinte ca si cei liberali, si unii, si altii având de fapt aceeasi problemã. Pe de-o parte avem crestini numai cu numele, care au abandonat orice mijloc de primire a Harului lui Dumnezeu, pe de altã parte gânditori moderni, poate nu cu virulenta lui Nietzsche, însã tot în ideea cã “Dumnezeu e mort”. În ambele cazuri, aratã Soljenitin, oamenii l-au uitat pe Dumnezeu.
Presedintele Bill Clinton, crescut ca un baptist bine întemeiat pe Biblie, avea si el acel umanism liberal care bântuia prin campusurile studentesti americane în anii ’60, oferind involuntar o minunatã suprapunere a ideilor protestante aparent divergente si a umanismului secular, la discursul sãu de acceptare de la Conventia Partidului Democrat din 1992. Referindu-se la Scripturã, însã mãrturisindu-si încrederea în capacitatea omului de a construi o împãrãtie pãmânteascã, spunea: “Putem…reclãdi simtul nostru de unitate si comuniune. Scriptura spune cã ochii nostri încã nu au vãzut si urechile noastre încã nu au auzit ce poate construi noi.” Din pãcate, Sfântul Pavel a scris cã “ochiul nu a vãzut, urechea nu a auzit si la inima omului nu s-au suit lucrurile pe care le-a gãtit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc” (1 Cor. 2:9). Incredibil, Presedintele a citat gresit din Scripturã si la semnarea Tratatului de Pace dintre Israel si Iordania în 1994. În remarca lui, el a spus: “Fericiti fãcãtorii de pace, cãci ei vor mosteni pãmântul”. Din pãcate, versetul spune “Fericiti fãcãtorii de pace, cãci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema”. În mod trist, nu este acesta gândul tuturor oamenilor “de bine”: a prefera sã mosteneascã pãmântul (acum), decât a fi chemati fiii lui Dumnezeu; a-si construi propria împãrãtie si nu a o dori pe cea pregãtitã de Dumnezeu?
Rãspândirea acestei impietãti de inspiratie protestantã, aceastã înlocuire a lui Dumnezeu cu ratiunea omului, face mãrturia adevãratei Ortodoxii cu atât mai necesarã în zilele noastre. “Nu cumva ne apropiem de vremea lui Antihrist?” nu e o întrebare de om bolnav slab de minte. Filosoful rus Askoldov ne dã un indiciu folositor pentru a stabili dacã asa stau lucrurile sau nu:
Când i s-a vorbit de “greselile” acelor gânditori crestini din trecut care credeau cã timpurilor lor sunt apocaliptice, Askoldov a rãspuns cã ei nu se înselau. Apoi a dat un exemplu: Se întâmplã uneori cã oamenii sunt pe patul de moarte; aceasta este stiut si simtit de ei, de doctorii care îi îngrijesc si de rudele lor. Însã deodatã îsi revin. Nu se poate spune cã n-au fost pe patul de moarte. Au fost si si-au revenit. Asa si lumea a fost de câteva ori la un pas de moarte, dar si-a revenit. Cei care sunt sensibili în cele religioase au simtit asta si nu se înselau- Asa e si acum: lumea e aproape de moarte.
Desi vorbea prin 1920, opinia lui Askoldov cum cã “lumea e aproape de moarte” poate fi recunoscutã de sufletele sensibile si în ziua de azi, mai mult chiar. Din ce în ce mai mult, omul nu mai vrea ce a pregãtit Dumnezeu, desi scopul acestei vieti este dobândirea Sfântului Duh în scopul reunirii omului cu Dumnezeu. Bisericile cu credinta adevãratã se împutineazã ca în timpurile lui Noe. Omul respinge credinta adevãratã, sedus fiind de un crestinism confortabil, fãrã vini. Când nu va mai rãmâne nimeni care sã caute adevãrul, motivul existentei pe pãmânt si continuãrii omenirii va dispãrea. Poate cã putem ierta retorica presedintelui unei natiuni seculare, însã problema devine cu adevãrat importantã dacã ne gândim la cât de mult a pãtruns aceastã respingere a cãii pregãtite de Dumnezeu în gândirea ortodoxã modernã.
“Billy Graham este acceptabil pentru Ortodoxie pentru cã ‘doar merge acolo (în Rusia), face campanii pentru Hristos iar oamenii merg la propriile lor biserici. El nu predicã un anume tip de crestinism.” (Episcopul Maxim de Pittsburgh, Arhidioceza Ortodoxã Greacã)
Aceastã logicã ecumenicã superficialã este opinia dominantã a multor ierarhi ortodocsi de azi. Pe baza ignorantei noastre fatã de istoria si învãtãtura Bisericii noastre, pe baza retinerii (rusinii?) noastre de a ne practica Ortodoxia într-o societate neortodoxã, suntem asemenea oii oarbe care nu ascultã de vocea lui Hristos, ci de lupii care sfârtecã puritatea credintei noastre ortodoxe pe altarul mega-doctrinei unitãtii ecumenice. Aceasta este o unitate distructivã care anuleazã adevãratele diferente de traditie, eclesiologie si cale spre sfintire care existã între diferitele grupãri crestine.
Rusia, de exemplu, este actualmente inundatã de un antidot modern: un sistem democratic si o economie de piatã pentru care protestantismul oferã baza ideologicã corespunzãtoare. Împreunã cu un capitalism în fortã, Occidentul inundã tara cu o multime de misionari protestanti de toate culorile. Un raport CNN despre afluxul de misionari protestanti ar trebui sã trezeascã aici atentia rusilor ortodocsi. Reportajul prezenta la început o parte dintr-o slujbã ortodoxã si apoi câteva momente de la o adunare de evanghelizare. Combinatia respectivã sugera cã rusii cautã mai degrabã “noua” spiritualitate a predicatorului plin de daruri, decât solemnitatea “plictisitoare” a cultului ortodox traditional. Însã tocmai de aceastã Ortodoxie “plictisitoare” are lumea atâta nevoie, cãci în adâncul ei stau mijloacele de mântuire vesnicã pentru cei care au ochi de vãzut si urechi de auzit. Ideea principalã este aceea cã dacã vrem sã ne ridicãm si sã-l slãvim cu adevãrat pe Domnul la a Doua Sa Venire, trebuie sã credem si sã urmãm calea comuniunii care se gãseste în Ortodoxie, o cale care creeazã nu o unitate utopicã (un turn Babel ecumenic) sau un fals sentiment de sigurantã (ca în cazul Rãpirii), ci care ne uneste în realitate cu Trupul si Sângele lui Hristos, acum si în vesnicie.
Aceastã adevãratã slãvire a lui Dumnezeu este calea pentru care au murit noii mucenici din Rusia secolului 20, pãstrând legãtura cu învãtãturile traditionale ale Sfintei Ortodoxii. Acesta nu este un mesaj depãsit sau prãfuit, ci a fost chiar vocea Bisericii Ortodoxe universale pânã în anii 1920, când Biserica a început sã fie priponitã sub jugul ideilor ecumeniste. În vietile lor gãsim pãstrarea unei vieti care cautã sã ne restaureze firea, sã ne deschidã ochii cãtre scopul nostru pe pãmânt, sã cultive în fiecare om încã o datã dragostea pentru cetatea cereascã. Cititi de exemplu cuvintele noului mucenic Episcopul Varlaam, scrise în 1908:
“Cerul este adevãrata noastrã cetate, la adãpost de toti dusmanii, de orice distrugere a a astrelor, care si ele vor arde si se vor prãpãdi (2 Pet. 3:10)...
Nici un om cu inima împietritã sau unul care slujeste patimilor sale nu va merge în Împãrãtia cerurilor. Cum ar putea cineva ajunge în cer, dacã întreagã viata sa a slujit orgoliului lumesc, dacã zi de zi a ars de împlinirea poftelor pãmântesti sau si-a întinat inima cu ele, lipindu-se de ele ca un magnet de fier, necultivând nici cel mai mic gust pentru cele ceresti si duhovnicesti? (Nu spun cã nu s-a îngrijit sã cultive acestea, ci cã nu le-a avut deloc.) Ia-l pe un astfel de om, de exemplu (dacã s-ar putea aceasta) si du-l în locasurile de sus. Se va plictisi, pentru cã nu va gãsi acolo lucrurile de aici, de jos: nici lucrurile lui preferate, nici comorile pãmântesti cu care si-a mângâiat si si-a înselat inima. Dispozitiile si înclinatiile sufletului, dobândite aici, ne însotesc si acolo, si ce durere va fi dincolo de mormânt pentru cei care au murit cu înclinatiile lor pãcãtoase, care mereu au sufocat si gâtuit nevoile duhovnicesti ale sufletului, fãrã a se pocãi din inimã de pornirile lor ! De aceea e acolo un vierme care nu moare, dupã cum a zis Mântuitorul nostru atât de des în Evanghelie; acest vierme sunt înclinatiile noastre pãcãtoase, care trãiesc si care nu mor nici dupã moarte si care nu pot fi satisfãcute de nimic… Dacã dorim într-adevãr sã trãim dupã moarte în ceruri, trebuie aici pe pãmânt sã trãim cereste.
Împãrãtia cerurilor este deschisã, dreptul Judecãtor asteaptã sã ne întoarcem la El; ne cheamã la El plin de milã si ne aratã deja locasurile pregãtite pentru cei care-L iubesc si se nevoiesc pentru El. El spune: Veniti la mine, voi cei care v-ati trudit, si Eu vã voi da odihnã (Mat. 11:27).”
Protestantismul, rupându-se de vocea Pãrintilor Bisericii, cautã sã-i fure omului acea luptã cu patimi, agãtându-se cu încãpãtânare de viata pãmânteascã. Ei folosesc scuza fricii, a unei false smerenii care plânge “Nu pot fi desãvârsit”. Scopul vietii noastre este nu sã îngropãm talantul, de frica unui stãpân aspru, ci sã ne punem speranta într-un Dumnezeu al milei. Trãind o viatã cu teamã sfântã, smeriti acceptând calea mântuirii pe care ne-a pregãtit-o Dumnezeu, Dumnezeu ne cere nu sã câstigãm bãtãlia, (pentru cã, într-adevãr, EL a câstigat bãtãlia cu pãcatul si moartea), ci ne cere sã devenim pãrtasi la aceasta, sã-I permitem sã vinã în vietile noastre, luptându-ne sã-I facem loc. Aceasta este o viatã ortodoxã de pocãintã continuã, nu o viatã de o “credintã sigurã”, ci de o credintã nevãzutã si totusi vie.
Spuneti-le oamenilor: Desi am murit, iatã cã sunt viu (Sfântul Ioan Maximovici de San Francisco).
În 1998 Sinodul Episcopal a decis sanctificarea Arhiepiscopului Ioan de San Francisco (†1966). În viata acestui sfânt nou gãsim un rãspuns triumfãtor la înselãciunea învãtãturilor protestante care au infectat societatea occidentalã cu notiuni strâmbe despre iubire, pace si unitate, care par toate frumoase, bune si crestine, dar care slujesc la a ne depãrta de viata duhovniceascã de pocãintã, orbindu-ne ca sã nu vedem cum suntem cu adevãrat si ca sã nu obtinem adevãrata biruintã asupra mortii si viata vesnicã în Hristos.
Arhiepiscopul Ioan a fost un monah, un membru al acelei vieti îngeresti de care îsi bãtea joc Martin Luther, respingând-o ca închipuitã si imposibil de atins pentru om. Sã-l întrebãm pe Martin Luther, dacã putem: unde este închipuire la un om ale cãrui picioare au binecuvântat trei continente, înãltând frumoase temple în care se cântã imne de slavã lui Dumnezeu? Unde este închipuire la un om care a construit scoli si orfelinate pentru cei nevoiasi, care mereu alerga la plânsetul celor pe pat de spital, deseori stiind prin descoperire de sus când omul urma sã moarã si sosind astfel la timp pentru a-i da Sfânta Împãrtãsanie? Unde este închipuire la un om care si-a pãstorit turma de copii duhovnicesti rãspânditã efectiv în întreaga lume, pânã când si-au gãsit locas de odihnã? Si, în final, sã-l întrebãm pe Luther care era sursa, puterea lui vlãdica Ioan pentru revãrsãrile lui de dragoste frãteascã, pentru scrierile sale teologice, pentru râvna lui misionarã? Bunãtatea sa nu se întemeia pe organizatii de caritate sau pe comentarii si dialoguri teologice moderne, ci veneau dintr-o teamã sfântã, din dorinta de a pãstra în cinste ce este al lui Dumnezeu, trãind simplu si smerit viata tainicã a Bisericii Ortodoxe si încrezându-se în mila lui Dumnezeu. Si, ca sã nu acoperim mesajul cu prea multe vorbe, puterea lui venea din trãirea unei vieti ascetice ! Si-a strunit trupul cu somn putin, având grijã sã fie mereu atent la nevoile altora; a postit cu strictete si, mai presus de toate, a participat la toate sfintele slujbe zi de zi, la Sfânta Liturghie si la Sfânta Împãrtãsanie. Mintea si gândurile lui erau pline nu de cunostinte seci, seculare, ci “mereu si-a hrãnit sufletul cu Vietile Sfintilor, cercetându-le fiecare gând, vorbã sau faptã, întelegându-le astfel gândul si duhul dintr-o altã lume s dobândindu-le si pentru sine” (Cântul a 3-lea, Canonul Sfântului Ioan de San Francisco).
Nu avem nici o scuzã cã crestinismul ortodox ar fi depãsit, inaccesibil, cã ar trebui sã ne conformãm lenei si nesimtirii omului modern. Dumnezeu nu lucreazã în dodii; descoperirea moastelor nestricate ale lui vlãdica Ioan ne obligã sã meditãm la felul lui de viatã. Sfântul Ioan a umblat pe aceleasi strãzi ca si noi. S-a întâlnit cu aceleasi ispite si gânduri nepotrivite ca si noi, însã el a ales mereu sã asculte de o voce mai bunã. Sfântul Ioan continuã sã sustinã valabilitatea adevãratei credinte ortodoxe pentru cã, asa cum aratã cuvintele de mai jos, chiar dacã a murit, el e încã viu:
“Cu nouã luni înainte de moartea ei, mama s-a convertit la Ortodoxie, zicând: ‘Nu stiu de ce n-am fãcut asta mai demult.’ Din clipa în care a început sã primeascã Sfintele Taine dãtãtoare de viatã, în special Sfânta Împãrtãsanie, ceva a început sã se întâmple, sã se schimbe, sã creascã în ea, si Dumnezeu si-a început lucrarea cu ea. Suferinta ei a cãpãtat acum un nou înteles: se purifica si se curãta, gãtindu-se pentru despãrtirea sufletului de trup si pentru apropiata întâlnire cu judecata Dumnezeului cel viu. Aceasta nu s-ar fi putut întâmpla fãrã boala ei grea si uneori înfricosãtoare.
În timpul ultimelor ei sase luni nu s-a plâns niciodatã si nici nu si-a exprimat îndoiala despre ce avea sã vinã. A primit totul în liniste, ca fiind voia lui Dumnezeu, ceva ce foarte rar reusea sã facã atunci când era sãnãtoasã. Astfel, întreaga ei suferintã de moarte a cãpãtat un înteles pe care altfel nu l-ar fi dobândit. Pe mãsurã ce se tot împutina biologic, sufletul ei se trezea din adormire si începea sã strãluceascã precum aurul.
Cam cu zece zile înainte de a muri, mama si-a recãpãtat pentru câteva ore puterea de a vorbi si ne-a povestit degrabã cum “un preot bãtrân, cu barbã si mic de înãltime” îi apãrea cu regularitate. Fãrã ca ea sã stie, noi ne rugam Sfântului Arhiepiscop Ioan sã o ia cu el în ceruri. Când ne-a povestit aceasta, am stiut cã el ne auzise rugãciunile, cã venea la patul ei si cã o astepta în liniste.”
Având exemplul dat de Arhiepiscopul Ioan, nu ne e teamã de viata care va veni [si nici nu ne vom teme de ea într-un mod irational, negând-o], nici nu ne înselãm cu privire la mijloacele de a o dobândi. Întelegem cã putem participa la aceastã viatã plinã de bucurie în Hristos acum. Vom folosi cu întelepciune timpul pe care ni l-a dat Domnul, ca sã avem viata aceasta în noi pentru totdeauna. Prin rugãciunile Sfântului Ioan, fie ca drumul nostru sã nu fie cel al oamenilor mândri, rupti de Traditie, care resping lupta si strigã “Sunt mântuit”; sã fie mai degrabã calea tâlharului cel bun care pe cruce, cu ochii atintiti asupra lui Hristos, smerit L-a rugat “Doamne, în Împãrãtia Ta când vei veni, pomeneste-mã pe mine”. Numai devenind pãrtas la aceastã viatã de supunere fatã de Hristos si de Sfânta Sa Bisericã, pãstrând în cinste cele care sunt ale lui Dumnezeu si mãrturisindu-L cu adevãrat pe El, poate avea cineva o sperantã bunã, adevãratã de a-L întâlni pe Domnul si de a-I auzi vocea dumnezeiascã spunând în acea ultimã zi cuvintele mântuirii vesnice: “Astãzi vei fi cu Mine în Rai”.

Articol preluat de la: http://www.ortho-logia.com/Romanian/Apologetica/Rapire-Realitate.htm