Muzica psaltica - muzica bizantina
Prima perioada in evolutia cantarii bisericesti
Opiniile conducatorilor bisericesti din veacul al IV-lea si de la inceputul veacului al V-lea au contribuit la schitarea si consacrarea principiilor unui stil bisericesc de observat in cantarea imnurilor din cult. Asa ca atunci cand serviciul liturgic oficial deschise portile sale imnurilor si deci si muzicii lor, in veacurile al IV-lea si al VI-lea, aceasta din urma realizase deja o adaptare bisericeasca. Temeliile muzicii bisericesti bizantine erau definitiv fixate deci in aceasta epoca, iar forma ei precis determinata. Cantarea imnurilor in biserica nu mai intampina acum nici oprelistea canonului 59 al Sinodului de la Laodiceea si nu mai provoca nici scrupulele Sfintilor Parinti.
S-ar putea presupune, desigur, ca nu putin a contribuit la obisnuirea Bisericii cu noua muzica si contextul vremii; aceasta (muzica noua) avea deja un stagiu lung in oficiile religioase secundare; in realitate insa, muzica greaca din melodiile imnurilor se adaptase in acele puncte care ii confereau un contact si o apropiau de spiritul psalmodiei. O astfel de acomodare nu mai constituia in aceasta epoca o incompatibilitate pentru muzica greaca, pentru ca, precum am spus, muzica clasica se gasea in declin inca de la ivirea crestinismului, iar in veacul al IV-lea d.Hr. decadenta ei era destul de pronuntata. isi pierduse deci independenta si originalitatea, asa ca ea cedase in cursul vremii influentelor orientale, pe care le putem constata chiar in documentele muzicale de veche origine crestina. Astfel, in notatia greaca a fragmentului de imn descoperit la Oxyrhynchos, ca si alte imnuri de aceeasi provenienta, se disting din belsug mici grupe de note pentru una si aceeasi vocala sau silaba, adica melisme, deci influente orientale, in timp ce melodiile profane ale timpului sunt aproape intotdeauna silabice.
Negresit, cantarea psalmodica a exercitat o influenta, am putea zice directa, asupra muzicii imnurilor religioase. Era si natural, de altfel, sa fie luata ca model de catre imnul religios, care nazuia in Liturghie la aceeasi situatie ca si psalmul. Se pare insa ca drumul spre o infratire sau o apropiere, spre o atingere sau invecinare, cel putin intre cantarea psalmodica si unele din modurile de cantare greaca, fusese mijlocit chiar de catre Templul iudaic din Ierusalim. Asa, cel putin, ramane sa intelegem din Stromata (VI, 10) a lui Clement Alexandrinul, care ne informeaza ca in vremea sa se spunea ca la Templul din Ierusalim se obisnuia si un fel de cantare, care semana cu modul dorian al elinilor.
A fost, in tot cazul, destul timp in cele patru veacuri dintai pentru introducerea unui spirit crestin, intr-o anumita masura cel putin, in arta muzicala greaca, primita in slujba Bisericii. Uzul demonstrativ al imnurilor, atat de frecvent in veacul al IV-lea si tendintele lui de a castiga loc in serviciul liturgic oficial, a dus mai tarziu in chip fatal la un stil bisericesc al modurilor de cantare greceasca, sub actiunea parintilor Bisericii din acel veac. Insa, prin acceptarea in imnuri a modurilor de cantare greaca, muzica bisericeasca ajunse si ea in chip firesc mai bogata, mai pompoasa, mai infloritoare, reclamand in executarea ei si o tehnica mai pretentioasa. Lucrul acesta se va putea verifica destul de simtit, la un veac dupa Sfantul Atanasie cel Mare, cand il subliniaza Fericitul Augustin. Referindu-se la psalmodia recitativa a Bisericii din Alexandria de pe vremea acelui sfant parinte, in comparatie cu cantarea inflorita din epoca sa, indeosebi cu bogata vocalizare a cantului "Aliluia", Fericitul Augustin o gasea pe cea dintai atat de simpla, incat ea se apropia mai mult de citire, decat de cantare (tam modico flexu vocis, pronuntianti vicinior esset quam canenti). Dar chiar pe timpul Sfantului Atanasie, cantarea bisericeasca se infatisa mai bogata, mai inflorita in unele bucati ale ei, decat in epoca anterioara. Astfel, in timp ce lecturile din cele cinci carti ale Vechiului Testament, din cartile profetice si din cele istorice, precum si cele din Noul Testament, se recitau cursiv, el afirma ca exista si un alt fel de recitare mai "larga", mai "bogata", rezervata psalmilor, cantarilor si imnurilor inflorite.
Distanta de la vechea psalmodie simpla si pana la cantarea inflorita sau modurile troparelor o subliniaza destul de clar atitudinea rigorista a Cuviosului Pamvo din Egipt si a celorlalti asceti din deserturile Nitriei, care conservasera pana atunci vechea cantare psalmodica. Aceeasi conceptie aspra despre evlavie si smerenia calugareasca tinu inca multa vreme bisericile din manastiri departe de muzica imnurilor. La mai mult de un veac dupa Pamvo, ava Silvan adresa unui ucenic al sau un cuvant care iese din cadrul sentimental al celui dintai. "Ce sa fac, avo, ca sa dobandesc umilinta?", il intreba o data un frate. "Ca sunt foarte suparat de trandavire si de somn si de dormitare. Cand ma scol noaptea, am mult de luptat la cantarea psalmilor si nu pot birui dormitarea si nici psalmii nu-i pot spune fara glas". Batranul ii raspunde: "Fiule, a zice tu psalmi cu glas este in primul rand mandrie, caci aceasta iti pune in minte ca tu canti, iar fratele tau nu canta. Al doilea, iti impietreste inima si nu te lasa sa te umilesti. De voiesti deci umilinta, lasa cantarea". Dupa incheierea sfaturilor batranului despre felul in care trebuie implinit canonul calugaresc, fratele il intampina: "Eu, avo, de cand m-am calugarit, slujba canonului (?) si ceasurile dupa ran-duiala celor opt glasuri le cant". "Pentru aceasta, umilinta si plansul fug de tine", ii raspunse batranul. Gandeste-te la parintii cei mari, cum ei nefiind slujitori bisericesti si nici glasuri, nici tropare stiind, fara numai putini psalmi, ca niste luminatori in lume au stralucit, precum au fost ava Pavel cel Simplu si ava Pamvo si ava Apolo si ceilalti purtatori de Dumnezeu parinti...
Nu cu cantari si tropare si glasuri, ci cu rugaciunea cea cu inima zdrobita si cu post, prin care si frica lui Dumnezeu in inima se face necontenit... Iar cantarea pe multi la cele mai de jos ale pamantului i-a pogorat; si nu numai pe mireni, ci si pe preoti, fiindca i-a molesit si in desfranare si in alte patimi i-a prabusit. Cantarea, asadar, este a mirenilor. Pentru aceasta se ingramadeste lumea in biserici. Ia aminte, fiule, cate cete (coruri ingeresti) sunt in cer si nu este scris pentru vreuna dintr-insele ca pe cele opt glasuri canta; ci o ceata canta neincetat Aliluia; alta: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot (Is. 6,3); alta: Binecuvantata fie slava Domnului in locul unde salasluieste El! (Iez. 3,12)...". O astfel de atitudine fata de muzica bizantina a imnului bisericesc a staruit vreme foarte indelungata printre calugarii diferitelor Biserici din ramura orientala. Asa, chiar in veacul al XII-lea, mitropolitul nestorian Barsalibi din Amida (1171), indemnat de calugarul Rabban Ischo, reintors la Ortodoxie, sa reintre si dansul in sanul Bisericii Bizantine, a raspuns cu un tratat, in care respingea o astfel de idee; intre altele, el afirma si urmatoarea acuzare: "Pe vremea Apostolilor, nu se aflau tonuri muzicale. Grecii au imprumutat de la pagani melodiile cantarii lor; acestea sunt de putin folos credinciosilor si desfata numai pe cantareti".
Noua dezvoltare a cantarii se intinsese insa in toate celelalte parti, o data cu revarsarea imnurilor in Liturghie. Alexandria, orasul vechii civilizatii grecesti din epoca ivirii si primei raspandiri a crestinismului, adica Biserica de aici a Sfantului Atanasie cel Mare, jucase rolul principal in noua dezvoltare a cantarii bisericesti. Ei se datoreaza adoptarea celor opt glasuri sau ehuri, carora in cele din urma le-au deschis portile serviciului divin si manastirile, una dupa alta.
Sistemul muzical folosit in melodii
Melozii si imnografii au utilizat, intr-adevar, modurile muzicii grecesti pentru melodiile imnurilor lor. Acestea nu mai erau insa exact vechile moduri clasice. Clement Alexandrinul citeaza trei moduri si anume: modul frigian, lidian si dorian intrebuintate in cantarea clasica, carora insa el le contrapune "cantarea cea noua, imnul levitic", ale carui accente imita pe David. Melozii s-au folosit insa de modurile de cantare din uzul timpului lor, care, in comparatie cu cele vechi, suferisera nu numai modificari, dar isi schimbasera si numele.
Notiunea de mod sau armonie implica la cei vechi nu numai ideea de dispozitie si ordine a intervalelor, ci si pe aceea de ethos sau caracterul moral al armoniei. Aceasta inseamna ca fiecare mod isi avea stilul sau atat de precis, incat putea fi intuit si determinat sigur prin impresia psihologica sau estetica lasata de cantarea sa; fiecare mod adica trezea in suflete o dispozitie sau un sentiment corespunzator. Astfel, modul dorian, grav si sever, era propriu a trezi o atitudine hotarata, barbateasca si chibzuita; cel frigian era zgomotos, entuziast, imbietor spre desfatare, iar cel lidian molatic, cum il socotea Platon. Mai tarziu, s-a adaugat si mixolidianul sau hiperdorianul.
Din modurile primare ale clasicilor s-au dezvoltat prin derivatie alte moduri corespunzatoare, mai joase, numite hipodorian, hipo-frigian, hipolidian si hipomixolidian. Fata de cele initiale, care erau moduri autentice sau principale, cele din urma au fost numite moduri derivate, laturalnice sau plagale. In epoca alexandrina, ca si in cea urmatoare ei sau bizantina, s-a pierdut originalitatea primitiva a modurilor, din cauza obiceiului de a se amesteca intr-unui si acelasi poem toate ritmurile prozodice si ritmurile muzicale. S-a ajuns astfel sa se dezvolte melodiile cele mai variate, al caror numar unii l-au cifrat chiar pana la 15.
Modurile suferisera in timp nu numai in structura lor melodica, dar isi schimbasera si numele. In locul numirilor clasice de modon armonie, in epoca bizantina a inceput sa se intrebuinteze termenul de eh, care implica un sens deosebit. Aceasta insemna ca principalul in muzica nu mai era acum intervalul dintre tonuri, ca in epoca clasica, ci tonul dominant. Ehurile nu mai purtau in Evul Mediu nume proprii, ca vechile moduri, ci se lua obiceiul de a se distinge prin cate un numar de ordine: glasul I, II-VIII. Pe melodiile acestor ehuri acomodate in stil bisericesc, au fost compuse si cantate imnurile liturgice, urmand, negresit, evolutia petrecuta inauntrul acestor melodii, in diferitele epoci succesive.
Functia cantaretilor in executarea imnurilor
Precum este lesne de inteles insa, executarea noilor cantari cerea acum mai mult decat inainte oameni de mestesug sau cunoscatori cu dexteritate deosebita in materie de muzica. Functia cantaretului bisericesc apare deci mai simtita si mai necesara, mai exclusiva chiar, in sistemul cantarii imnurilor. De altfel, rolul si necesitatea cantaretului bisericesc n-au incetat niciodata in istoria executarii cantarii liturgice; nici chiar in vremea cantarii antifonice corale, care a fost de fapt un accident in istoria cultului crestin. Chiar in acea epoca, functia psaltilor a fost pusa in relief de Sinodul de la Laodiceea care, prin canonul al 15-lea, facea din ei o clasa aparte; acest canon vorbeste de psalti anume oranduiti, "canoniceste psalti", care executau cantarile dupa carte si suiti pe amvon, deci separati de popor.
O splendoare deosebita in executie a cunoscut cantarea bisericeasca in Biserica Sfintei Sofii din Constantinopol. De altfel, pregatirea cantaretilor facea parte din preocuparile imparatilor bizantini si ale conducatorilor Bisericii, inainte chiar de ridicarea acestui maret monument de catre Iustinian; astfel, o scoala pentru formarea lor o intalnim la Constantinopol inca din timpul imparatului Teodosie cel Mare. In veacul al VI-lea insa, imparatul Iustinian (565) a organizat in doua coruri sau strane numarul cantaretilor care aveau sa cante in Sfanta Sofia si aveau sa fie cu totul deosebiti de aici inainte de grupul ipodiaconilor si al lectorilor sau anagnostilor. Numarul cantaretilor celor doua coruri sau strane a fost fixat la 25, alcatuind un fel de ierarhie a lor si purtand titluri corespunzatoare, dupa pozitia sau valoarea artei lor in grupul respectiv. Astfel, protopsaltul era conducatorul ambelor strane, ocupand pentru aceasta un loc intermediar intre ele, adica in mijlocul bisericii; tot sub directia lui se facea si invatamantul cantarii bisericesti. Urmau in subordine imediat cei doi domestici, ajutoarele protopsaltului si dirijori ai stranelor respective. In fiecare din cele doua coruri, rangul intai intre restul cantaretilor il avea apoi primicerul, de la care se incepea de fapt numarul de ordine al cantaretilor. Cu conducerea cantarii condacelor la sarbatorile de peste an era insarcinat arhonul condacelor, dupa cum canonarhul se ingrijea de cantarea canoanelor si de pastrarea randuielii in cantare. Canonarhul era ajutat de proxim care conducea de fapt cantarea canoanelor.
Novelele si legile lui Iustinian se ocupa de clasa cantaretilor bisericesti, stabilind incompatibilitatea intre sarcina de cantaret bisericesc si de cantaret la teatru. Aceeasi situatie era prescrisa si anagnostilor, care puteau si ei indeplini rolul cantaretului; pe vremea lui Iustinian, anagnostii atingeau numarul de 100 la Biserica Sfintei Sofii, iar pe vremea imparatului Heraclie (610-640) se numarau ca la 160 de anagnosti, afara de 70 ipodiaconi, care intrau cu totii in formatia corurilor. Oprirea de a participa si la corul bisericii, si la cel de pe scena teatrelor, in afara de consideratii de ordin moral, cuprindea si avantajul de a feri cantarea religioasa de influenta muzicii profane.
Rolul Sfantului Ioan Damaschin in sistematizarea cantarii bisericesti
Se vede insa ca nu erau excluse nici acum, cu toata aceasta masura, exagerarile teatrale in executarea imnurilor bisericesti, deoarece Sinodul al Vl-lea Ecumenic s-a vazut nevoit sa prescrie urmatoarea recomandare in canonul 75: "Cei ce vin in biserica spre a canta, voim de la dansii sa nu intrebuinteze nici strigari necuviincioase, silind firea spre racnire, nici sa zica ceva din cele nepotrivite si improprii bisericii, ci cu multa luare-aminte si cu umilinta sa aduca lui Dumnezeu, privitorul celor ascunse, psalmodii...". Aceasta constituie o proba de oarecare imprecizie sau, cel putin, lipsa unei sistematizari exacte a ehurilor bisericesti, chiar in acea epoca. Remedierea unei astfel de situatii se datoreaza Sfantului Ioan Damaschin in veacul al VIII-lea.
O data cu randuirea imnurilor dupa cele opt glasuri, pentru duminicile de peste an, el interveni si in sistematizarea cantarii insasi. N-am putea spune absolut exact daca oranduirea Octoihului de catre Sfantul Ioan Damaschin priveste de fapt si inainte de toate cantarea mai mult decat poezia bisericeasca; la drept vorbind insa, o despartire a acestor doua elemente in imnologie este artificiala sau cel mult un fel de a vorbi.
Sfantul Damaschin nu a creat de fapt nimic nou, pentru ca el a mentinut ehurile ce se gaseau deja in intrebuintare bisericeasca, precum si semiografia sau notele existente atunci. Dintre cele trei genuri muzicale ale vechilor greci (diatonic, enarmonic si cromatic), Sfantul Damaschin se opri numai la doua si anume: la cel diatonic si cromatic, socotindu-le mai corespunzatoare spiritului religios crestin. In cadrul acestor doua genuri principale ale tonului, el supuse si ehurile la o simplificare imprimandu-le o nota mai lina, mai ponderata si deci mai potrivita cu o muzica pioasa. Aceasta il obliga, fara indoiala, si la simplificarea si imbunatatirea semiografiei, adica la adaptarea si precizarea sistemului de notatie muzicala. Acest sistem al Sfantului Ioan Damaschin, cunoscut sub numele de notatia aghiopolita si cristalizat in veacul al IX-lea, in forma asa-ziselor neume bizantine, sta la baza intregii notatii de mai tarziu a muzicii Bisericii Bizantine.
Interventia Sfantului Damaschin in domeniul cantarii religioase se infatiseaza deci ca o opera de sistematizare a cantarii, care a realizat o precizare a ehurilor bisericesti si deci o garantie impotriva oricarei alterari pe viitor prin melodii profane. In acest scop, el a aplicat glasurilor, intr-o anumita forma, principiul ethosului celor antici, adica observarea cu strictete a caracterului moral al melodiilor, ethos, care distingea modul de mod sau eh de eh prin nervul specific melodiei fiecaruia. Aplicarea unui astfel de principiu a realizat-o Sfantul Ioan Damaschin si prin gruparea imnurilor din slujba duminicilor asa fel, ca ele sa nu se mai cante amestecat, ci duminicile sa fie consacrate succesiv cate unuia din cele opt glasuri bisericesti. Aceasta insemna gruparea imnurilor dupa ehurile respective, ceea ce a facut sa se distinga categoric ehurile intre ele, sa le precizeze caracterul lor estetic, pe care li l-a pastrat, putandu-se deosebi clar dupa impresia psihologica determinata de cantarea lor; in acelasi timp insa, s-a creat si o regula mai rationala in executie, deci o usurare in rolul cantaretului.
Pe de alta parte, prin propriile sale compozitii, Sfantul Ioan Damaschin, ca si fratele sau adoptiv, Cosma Ierusalimiteanul, a lasat modele clasice si normative in viitor pentru toate cele opt glasuri, in care a introdus o mai buna regula a tactului, o data cu celelalte semne intrebuintate pentru notatie. Toata cantarea bisericeasca din epocile urmatoare, in compozitiile si in executarea ei, s-a referit la Sfantul Ioan Damaschin.
Psaltichia bizantina dupa Sfantul Ioan Damaschin
Negresit, cum era si natural, muzica bisericeasca a avut si dupa veacul al VlII-lea epoci de dezvoltare si de inflorire, care au imbogatit semiografia, menita sa fixeze mai bine melodiile, iar uneori sa creeze forme noi de suplete ori de "faceri" subtile. Noi, insa, nu vom intra in amanuntele care privesc competenta si sarcina muzicologilor, ci numai vom mentiona sumar cateva date, care pot interesa din punct de vedere general o istorie a serviciului divin bisericesc.
In primul rand, trebuie sa retinem ca ceea ce in chip obisnuit se numeste muzica bisericeasca bizantina sau psaltichie bizantina nu este la origine un produs strict, pur si absolut originar al Bizantului sau Constantinopolului. Sub acel nume trebuie sa intelegem o arta muzicala iesita din tiparul bizantin, in care s-au topit atatea variante, atatea repertorii ale unor regiuni din afara de influenta Constantinopolului la inceput, ca: Siria, Egiptul si Asia Mica. Este destul sa amintim despre cantarea antifonica corala adusa la Constantinopol de Sfantul Ioan Hrisostom, dar care la origine era siriana; muzica troparelor isi revendica, de asemenea, patria in Alexandria Egiptului; lasand apoi la o parte pe Roman Melodul, nascut la Damasc si diacon in bisericile siriene, care-si canta condacele in biserica veacului al VI-lea din Constantinopol, este destul sa mentionam opera hagiopolita, Octoihul Sfantului Ioan Damaschin, care este "repertoriul cantarii liturgice aranjate dupa cele opt tonuri sau glasuri", ca sa intelegem ca la elementele de baza ale psaltichiei bizantine a colaborat intreaga ortodoxie orientala. De la Sfantul Ioan Damaschin insa, ea avea o factura, o pecete, un spirit determinat si unitar. Influenta bisericeasca si politica a Constantinopolului asigura, mai ales in veacurile al XI-lea si al XII-lea inainte, unitatea cantarii prin generalizarea aceluiasi tipic.
Aceasta cantare a ajuns pana la noi cu oarecare modificari, care constau in adaptari, aranjari sau, ca sa intrebuintam o expresie consacrata de uz, "infrumusetari"; prin ele ni s-a transmis spiritul vechii cantari de la Sfantul Ioan Damaschin, insa in alte forme sau compozitii, datorate melurgilor si maestrilor din veacul al XII-lea incoace, mai ales. Elementul muzical iudaic din cantarea psalmodica a Bisericii celor dintai 3-4 veacuri se gaseste, fara indoiala, cu totul estompat in actuala cantare bisericeasca. El n-a disparut insa cu desavarsire. Astazi, psalmii se recita, e adevarat, intr-o lectura simpla. Vechiul recitativ psalmodic se poate deslusi totusi in executarea unor stihuri introductive, in ectenii si in rostirea Evangheliei si Apostolului.
Ceea ce atragea interesul oamenilor de aplicatie in domeniul imnurilor incepu sa fie de la o vreme numai cantarea, adica muzica. Pana in veacul al IX-lea, melozii, ca autori ai textului, cat si ai melodiei, dadeau atentie la amandoua aceste elemente ale imnului. Dupa veacul al IX-lea, s-a luat obiceiul de a se folosi in cea mai mare parte melodiile vechi si cunoscute pentru texte noi (imnografii). De prin veacul al Xl-lea incoace insa, adica de atunci de cand s-a incheiat codificarea cartilor imnografice de ritual, compunerea de noi poezii bisericesti sau imnuri ajunsese destul de rara. In schimb, preocuparile se concentrara asupra muzicii lor. Melodiile vechilor imnuri incepura a fi prelucrate de clasa noilor melurgi si musurgi. Astfel, au luat nastere asa-zisele "infrumusetari", care au dus la complicarea vechii cantari si la introducerea de influente personale si chiar straine de Biserica.
Se convine totusi ca activitatea noilor muzicanti s-a aplicat aproape exclusiv la idiomele, care se pare ca de la inceput au fost compuse fara nici un ritm; prin natura lor deci, se preteaza la amplificari si prescurtari. In ceea ce priveste insa troparele prosomice si cele din odele canoanelor, se poate zice ca ele pastreaza melodia glasurilor din timpul lui Damaschin. Cantarea aceasta fiind absolut dependenta de ritmul vechiului tropar luat ca model si de irmos, melodia lor a fost imposibil sa se piarda.
Din numarul melurgilor sau al maestrilor care au excelat dupa epoca lui Damaschin, atat prin executarea si interpretarea cantarii, cat si prin compuneri de melodii, nu vom cita decat un singur nume si anume pe acela al lui Ioan Cucuzel. A trait in a doua jumatate a veacului al XII-lea, sau, dupa altii, tocmai in veacul al XV-lea si era originar din Dyrrachium (Durazzo). Inzestrat cu o voce rara, a ajuns in Scoala imparateasca de Cantare din Constantinopol, fiind primit in corul cantaretilor de la Sfanta Sofia, unde a inaintat pana la gradul de domestic. Ultima parte a vietii a petrecut-o ca monah la Athos.
El era nu numai un cantaret extrem de talentat, ci si un cunoscator al muzicii bisericesti si al legilor ei, lasand lucrari care au imprimat o anumita nota psaltichiei bizantine. Intr-una din ele, intitulata Arta psaltica si semnele psaltice cu toata hironomia (miscarea cadentata a mainii = tactul) si compunerea, expune teoria cantarii; alta, pusa sub titlul Carte ce cu voia lui Dumnezeu Sfantul cuprinde toata urmarea randuielii bisericesti, cuprinde cantarile bisericesti de la Vecernie pana la sfarsitul Liturghiei, puse pe note. In compunerea unora din cantari, Cucuzel a transformat textul din proza in versuri, iar alteori a compus el insusi intregul text al troparelor.
In ceea ce priveste insa cantarea propriu-zisa, melodiile lui Cucuzel se remarca prin modulatii complicate si prin treceri de voce, fapt care l-a condus si la complicarea semiografiei, adica a sistemului de notatie muzicala. Precum am vazut, cel mai vechi sistem de notatie muzicala religioasa a fost cel asa-zis al scrierii ecfonetice, prin care se indica nu un ton precis, ci doar intervale. In secolul al IX-lea se ia cunostinta de noul sistem semiografic al adevaratelor neume bizantine, care reprezinta forma sub care s-a desavarsit un proces de evolutie semiografica de mai multe secole. Dupa Cucuzel, adica de la veacul al XII-lea inainte, se poate constata o noua dezvoltare a notatiei bizantine.
Spiritul cantarii lui Cucuzel a dominat Biserica Bizantina pana in veacul al XIX-lea. Notatia lui cuprinzand insa prea multe semne si lasand prea mult loc interpretarii si dexteritatii personale a cantaretului, a fost nevoie sa se intreprinda inca din veacul al XVII-lea simplificarea semnelor si precizarea mai de aproape a valorii lor. Caracterul adevaratei cantari religioase bizantine se afla deja consemnat de principalii teoreticieni ai acestei muzici. Cel mai vechi a fost Psellos, in a doua jumatate a veacului al Xl-lea, apoi Pachimere (1242-1310) si, in sfarsit, tratatul intitulat Haghiopolitis, al carui autor se zice ca se intemeiaza pe regulile fixate de Sfantul Ioan Damaschin si Cosma Ierusalimiteanul. Existau, prin urmare, normele la care trebuia sa se refere orice lucrare de indreptare in domeniul cantarii bisericesti bizantine. De data aceasta, opera de perfectionare privea sistemul semiografic. Ea a fost incercata de catre preotul Valasie, nomofilaxul Bisericii celei Mari si deHrisant, patriarhul Ierusalimului.
In acelasi sens al usurarii semiografiei, s-au facut sfortari in secolul al XVIII-lea, de catre protopsaltii Patriarhiei din Constantinopol Ioan si Daniil, iar mai apoi de catre Petru Peloponezianul, cunoscut la noi sub numele de Petru Lampadarie (cantaret al II-lea al Marii Biserici). Succesul unor astfel de tendinte nu a fost insa atins pe deplin, decat abia in prima jumatate a secolului al XIX-lea, fiind opera arhiereului Hrisant (f 1843), episcop de Durazzo, iar in urma mitropolit la Prussa, a lui Grigore Protopsaltul zis si Levitul ( 1822) si Hurmuziu (1840), hartofilaxul Patriarhiei constantinopolitane. Pe baza vechii notatii, ei au fixat alta mai usoara si s-au silit sa indrepte cantarile, eliminand figurile muzicii turcesti, "manelele" si "taximurile", de care se lasase influentata cantarea bisericeasca sub stapanirea otomana. Sistemul acestor din urma trei maestri a fost aprobat de Patriarhia din Constantinopol si adoptat in toata Biserica Ortodoxa de rit bizantin. Celelalte Biserici orientale au semnele lor speciale de notatie muzicala. Ele nu fac obiectul preocuparilor noastre.
Cantarea psaltica bizantina in Tarile Romane
Psaltichia bizantina a format intotdeauna sistemul de cantare in Bisericile ortodoxe, care s-au gasit in legatura canonica cu Patriarhia constantinopolitana. Indeosebi, Biserica celor doua principate romanesti, Muntenia si Moldova, prin conditiile istorice si legaturile cu Ortodoxia greaca, a format un teren deosebit de inflorire a psaltichiei bizantine, in diferitele faze de mai tarziu ale acestei cantari, cu progresele si cu scaderile ei. Situatia aceasta a fost remarcata chiar de calatori ortodocsi straini, ca Dorotei al Monemvasiei, insotitorul patriarhului Ieremia din Constantinopol, in calatorie pe la noi spre sfarsitul veacului al XVI-lea, si Paul de Alep, diaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, in veacul al XVII-lea. Cel dintai lauda in notele sale pe Petru Schiopul, domnul Moldovei, "pentru ca iubea si pe cantareti si avea un iscusit dascal de cantari". Cel de-al doilea vorbeste cu multa admiratie de felul in care se facea serviciul divin si se canta la Biserica Domneasca din Targoviste. De asemenea, in veacul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir face mentiune in Descriptia Moldaviae despre corul cantaretilor greci de la Biserica curtii domnesti a Moldovei.
Trebuie sa mentionam insa ca, in intrebuintarea liturgica din diferitele Biserici ortodoxe nationale, psaltichia bizantina a suferit o localizare prin aplicarea notei geniului muzical specific fiecarui neam, fara a se desfiinta, desigur, spiritul si esenta psaltichiei originale. Nota nationala in psaltichie si-a gasit loc in amanuntele secundare de interpretare, care, de fapt, constituie punctele firesti de acomodare locala a muzicii bisericesti grecesti in celelalte Biserici ortodoxe. In bisericile de la curtile carmuitorilor, in bisericile mari si bogate din orase, la mitropolii si episcopii, se executa de obicei psaltichia tari-gradeana chiar de catre psalti greci. La celelalte biserici mai modeste si chiar in manastiri, cantarea bizantina era interpretata in spiritul fiecarei natiuni. Asa s-a petrecut lucrul in primul rand in tarile slave de la sud (Serbia si Bulgaria). Cu aceasta particularitate slava s-a generalizat psaltichia si in bisericile romanesti, pe timpul cat a durat la noi ritul slav in biserica.
Ea este cunoscuta sub numele de cantare bulgara sau sarbeasca. In ea s-au topit si accentele specifice simtirii romanesti, ajungand astfel la noi felul de cantare bisericeasca traditionala. Ea a rasunat chiar in bisericile curtilor domnesti, alternativ cu psaltichia in limba greaca; uneori, in limba romana (mai degraba in limba slava) si in strana stanga, raspunzand cantarii grecesti din strana dreapta, cum se petrecea lucrul la Targoviste, dupa insemnarile diaconului Paul din Alep; alteori insa, chiar in strana dreapta in limba slavona, cum stateau lucrurile la inceputul veacului al XVIII-lea la Curtea moldoveneasca, dupa informatiile date de Dimitrie Cantemir.
Paralel deci cu psaltichia bizantina in limba greaca, de la bisericile paturii mai ridicate, continua traditional in restul Principatelor Romane o cantare bisericeasca trecuta, e drept, prin filtrul spiritului slav, dar autohtonizata in gustul popular romanesc. In bisericile mici si chiar de prin unele sate, doar Heruvicul, Axionul, Sfinte Dumnezeule etc. se cantau in greceste, dupa ce aceasta influenta s-a inscaunat la noi. In veacul al XVIII-lea insa, vechea cantare bisericeasca zisa bulgara sau sarbeasca incepu sa rasune si in limba romana. Accentele si turnura ei supravietuiesc pana astazi intr-un anumit fel de cantare a canonului Floriilor, in melodiile "Marimurilor" de la polieleu si in cantecele populare de stea (Trei crai, Nunta din Cana Galileii, In Vitleem S-a nascut Hristos, O, diece prea invatate etc).
Adevarata adaptare insa a psaltichiei la firea cantarii bisericesti a romanilor din Muntenia si Moldova este o opera realizata la inceputul veacului al XIX-lea, in primul rand de catre ieromonahul Macarie de la Mitropolia din Bucuresti. Cele trei lucrari ale sale, Anastasimatarul, Irmologhionul si Teoreticonul, tiparite la Viena in anul 1822, precum si Utrenierul, imprimat la Bucuresti in anul 1827, au ramas normative pentru cantarea bisericeasca din Biserica Ortodoxa Romana. La baza lor sta metoda cea noua a reformei psaltichiei bizantine de la inceputul veacului al XIlX-lea. Dupa chiar marturia lui Macarie, trecerea cantarilor in limba romana si in spiritul ei au incercat-o inainte de el ieromonahul Arsenie de la Cozia si protopsaltul Calist de la Mitropolia din Bucuresti. S-au izbit insa de intrigile reprezentantilor curentului grec de la noi. Macarie a avut insa sprijinul mitropolitilor Dionisie Lupu in Muntenia si Veniamin Costache in Moldova. Manastirea Neamt, unde Macarie a mers sa initieze pe calugari cu noul sistem de cantare, a ajuns al treilea centru de romanizare a psaltichiei bizantine.
Directia inaugurata de Macarie a fost continuata mai ales in Moldova. Astfel, iconomul Ionita, mare ecleziarh la Mitropolia din Iasi, a tradus in romaneste pe la 1837 melodiile slavelor si idiomelelor din Triod, pentru trebuintele elevilor din seminar. Lucrarea a ramas in ma nuscris. In anul 1840, ierodiaconul Nectarie Frimul, psalt la Episcopia din Husi, a asezat pe note cantarile Liturghiei. Acelasi lucru l-a facut el pentru cantarile Utreniei, in anul 1846, cand era arhiereu. Cel mai distins reprezentant insa din Scoala muzicala a lui Macarie a fost Dimitriet Suceveanu, protopsalt la Mitropolia din Iasi. Afara de imbunatatirea adusa cartilor de cantari ale lui Macarie, prin publicarea Anasta- simatarului cu Teoreticonul si Irmologhionul (Iasi, 1848), Dimitrie Suceveanu a publicat in trei pretioase volume toate idiomelele si slavele de peste an (Manastirea Neamt, 1856), atat de apreciate pana astazi. In Muntenia, incercarea de a da pe romaneste psaltichia greceasca a fost reluata de Anton Pann (1854). La inceput, in colaborare cu doi psalti greci asezati la noi (Petre Efesiul si Panaiot Enghirliul, protopsalt la mitropolie), iar mai pe urma singur. El pleca de la acelasi sistem muzical iesit din reforma constantinopolitana de la inceputul veacului al XIX-lea. Daca insa a reusit sa dea cel mai bun manual de teorie psaltica, in lucrarea sa "Bazul teoretic si practic al muzicii bisericesti sau gramatica melodica", totusi nu se poate spune acelasi lucru despre bucatile lui de psaltichie. Traduceri si prelucrari, precum spune el insusi, iar unele chiar compozitii proprii, ele se resimt vizibil de turnurile melodiilor cunoscute de el in tinerete prin Peninsula Balcanica si prin Rusia, pe unde a umblat. Ele nu au deci naturaletea cantarilor lui Macarie, in spiritul simtului romanesc.
O impacare a acestor doua directii a fost incercata in editia Anastasimatarului si Irmologhionului din 1856 a episcopului Filotei al Buzaului. Ele sunt de fapt o compilatie, unde se poate recunoaste opera lui Macarie in Anastasimatar, iar in cea mai mare parte din Irmologhion lucrarile lui Anton Pann.
Ca o continuare in directia inceputa de ieromonahul Macarie, pot fi privite si traducerile, prelucrarile si compozitiile din a doua jumatate a veacului al XIX-lea, ale lui Stefanache Popescu, profesor de muzica bisericeasca la cele doua seminalii din Bucuresti. In ele se vede preocuparea de adaptare a psaltichiei bizantine la felul si gustul de cantare ale poporului roman. Bucatile lui Stefanache Popescu sunt mult mai apropiate de cele ale lui Macarie. In plus, prin introducerea tactului indoit, el a dat cantarii un ritm mai modern, ingaduind ca imnurile sa fie cantate ceva mai repede, iar nu atat de melismatic, ca mai inainte. Aceasta insemna deci o simplificare a cantarii care, intre altele, a creat si avantajul de a face textul mai clar la auz. In acest din urma sens, Stefanache Popescu a fost continuat de elevul si urmasul sau la cele doua catedre, I. Popescu Pasarea.
O problema de mare insemnatate, nerezolvata pana astazi, pentru bisericile ortodoxe de alta limba decat cea greaca este eventualitatea unei traduceri ritmate a textului si melodiei imnurilor. Cata usurinta ar rezulta dintr-o astfel de realizare atat pentru cantareti, cat si pentru edificarea credinciosilor nu este greu de inteles. Afara de imnurile starilor din Prohodul Domnului, nu s-a putut face nimic mai mult in aceasta directie. Negresit, o astfel de lucrare se infatiseaza covarsitoare atat prin dimensiunile si proportiile materialului, cat si prin insusirile ce se cer de la cei ce ar intreprinde-o.
Totusi, ea a fost incercata in a doua jumatate a veacului trecut de catre fostul episcop de Arges, Ghenadie (Teposul). Sub titlul de "Albina muzicala'', el s-a silit sa traduca in metru silabic o mare parte din prosomii sau podobii. Metoda fiind insa gresita, n-a dus la nici un rezultat practic. Pastrand intocmai notatia originalului grecesc, el se silea sa adapteze la ea textul romanesc. In chipul acesta, a fost constrans la modificarea textului din cartile de ritual si chiar la introducerea de expresii noi.
Parintele Petre Vintilescu
Opiniile conducatorilor bisericesti din veacul al IV-lea si de la inceputul veacului al V-lea au contribuit la schitarea si consacrarea principiilor unui stil bisericesc de observat in cantarea imnurilor din cult. Asa ca atunci cand serviciul liturgic oficial deschise portile sale imnurilor si deci si muzicii lor, in veacurile al IV-lea si al VI-lea, aceasta din urma realizase deja o adaptare bisericeasca. Temeliile muzicii bisericesti bizantine erau definitiv fixate deci in aceasta epoca, iar forma ei precis determinata. Cantarea imnurilor in biserica nu mai intampina acum nici oprelistea canonului 59 al Sinodului de la Laodiceea si nu mai provoca nici scrupulele Sfintilor Parinti.
S-ar putea presupune, desigur, ca nu putin a contribuit la obisnuirea Bisericii cu noua muzica si contextul vremii; aceasta (muzica noua) avea deja un stagiu lung in oficiile religioase secundare; in realitate insa, muzica greaca din melodiile imnurilor se adaptase in acele puncte care ii confereau un contact si o apropiau de spiritul psalmodiei. O astfel de acomodare nu mai constituia in aceasta epoca o incompatibilitate pentru muzica greaca, pentru ca, precum am spus, muzica clasica se gasea in declin inca de la ivirea crestinismului, iar in veacul al IV-lea d.Hr. decadenta ei era destul de pronuntata. isi pierduse deci independenta si originalitatea, asa ca ea cedase in cursul vremii influentelor orientale, pe care le putem constata chiar in documentele muzicale de veche origine crestina. Astfel, in notatia greaca a fragmentului de imn descoperit la Oxyrhynchos, ca si alte imnuri de aceeasi provenienta, se disting din belsug mici grupe de note pentru una si aceeasi vocala sau silaba, adica melisme, deci influente orientale, in timp ce melodiile profane ale timpului sunt aproape intotdeauna silabice.
Negresit, cantarea psalmodica a exercitat o influenta, am putea zice directa, asupra muzicii imnurilor religioase. Era si natural, de altfel, sa fie luata ca model de catre imnul religios, care nazuia in Liturghie la aceeasi situatie ca si psalmul. Se pare insa ca drumul spre o infratire sau o apropiere, spre o atingere sau invecinare, cel putin intre cantarea psalmodica si unele din modurile de cantare greaca, fusese mijlocit chiar de catre Templul iudaic din Ierusalim. Asa, cel putin, ramane sa intelegem din Stromata (VI, 10) a lui Clement Alexandrinul, care ne informeaza ca in vremea sa se spunea ca la Templul din Ierusalim se obisnuia si un fel de cantare, care semana cu modul dorian al elinilor.
A fost, in tot cazul, destul timp in cele patru veacuri dintai pentru introducerea unui spirit crestin, intr-o anumita masura cel putin, in arta muzicala greaca, primita in slujba Bisericii. Uzul demonstrativ al imnurilor, atat de frecvent in veacul al IV-lea si tendintele lui de a castiga loc in serviciul liturgic oficial, a dus mai tarziu in chip fatal la un stil bisericesc al modurilor de cantare greceasca, sub actiunea parintilor Bisericii din acel veac. Insa, prin acceptarea in imnuri a modurilor de cantare greaca, muzica bisericeasca ajunse si ea in chip firesc mai bogata, mai pompoasa, mai infloritoare, reclamand in executarea ei si o tehnica mai pretentioasa. Lucrul acesta se va putea verifica destul de simtit, la un veac dupa Sfantul Atanasie cel Mare, cand il subliniaza Fericitul Augustin. Referindu-se la psalmodia recitativa a Bisericii din Alexandria de pe vremea acelui sfant parinte, in comparatie cu cantarea inflorita din epoca sa, indeosebi cu bogata vocalizare a cantului "Aliluia", Fericitul Augustin o gasea pe cea dintai atat de simpla, incat ea se apropia mai mult de citire, decat de cantare (tam modico flexu vocis, pronuntianti vicinior esset quam canenti). Dar chiar pe timpul Sfantului Atanasie, cantarea bisericeasca se infatisa mai bogata, mai inflorita in unele bucati ale ei, decat in epoca anterioara. Astfel, in timp ce lecturile din cele cinci carti ale Vechiului Testament, din cartile profetice si din cele istorice, precum si cele din Noul Testament, se recitau cursiv, el afirma ca exista si un alt fel de recitare mai "larga", mai "bogata", rezervata psalmilor, cantarilor si imnurilor inflorite.
Distanta de la vechea psalmodie simpla si pana la cantarea inflorita sau modurile troparelor o subliniaza destul de clar atitudinea rigorista a Cuviosului Pamvo din Egipt si a celorlalti asceti din deserturile Nitriei, care conservasera pana atunci vechea cantare psalmodica. Aceeasi conceptie aspra despre evlavie si smerenia calugareasca tinu inca multa vreme bisericile din manastiri departe de muzica imnurilor. La mai mult de un veac dupa Pamvo, ava Silvan adresa unui ucenic al sau un cuvant care iese din cadrul sentimental al celui dintai. "Ce sa fac, avo, ca sa dobandesc umilinta?", il intreba o data un frate. "Ca sunt foarte suparat de trandavire si de somn si de dormitare. Cand ma scol noaptea, am mult de luptat la cantarea psalmilor si nu pot birui dormitarea si nici psalmii nu-i pot spune fara glas". Batranul ii raspunde: "Fiule, a zice tu psalmi cu glas este in primul rand mandrie, caci aceasta iti pune in minte ca tu canti, iar fratele tau nu canta. Al doilea, iti impietreste inima si nu te lasa sa te umilesti. De voiesti deci umilinta, lasa cantarea". Dupa incheierea sfaturilor batranului despre felul in care trebuie implinit canonul calugaresc, fratele il intampina: "Eu, avo, de cand m-am calugarit, slujba canonului (?) si ceasurile dupa ran-duiala celor opt glasuri le cant". "Pentru aceasta, umilinta si plansul fug de tine", ii raspunse batranul. Gandeste-te la parintii cei mari, cum ei nefiind slujitori bisericesti si nici glasuri, nici tropare stiind, fara numai putini psalmi, ca niste luminatori in lume au stralucit, precum au fost ava Pavel cel Simplu si ava Pamvo si ava Apolo si ceilalti purtatori de Dumnezeu parinti...
Nu cu cantari si tropare si glasuri, ci cu rugaciunea cea cu inima zdrobita si cu post, prin care si frica lui Dumnezeu in inima se face necontenit... Iar cantarea pe multi la cele mai de jos ale pamantului i-a pogorat; si nu numai pe mireni, ci si pe preoti, fiindca i-a molesit si in desfranare si in alte patimi i-a prabusit. Cantarea, asadar, este a mirenilor. Pentru aceasta se ingramadeste lumea in biserici. Ia aminte, fiule, cate cete (coruri ingeresti) sunt in cer si nu este scris pentru vreuna dintr-insele ca pe cele opt glasuri canta; ci o ceata canta neincetat Aliluia; alta: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot (Is. 6,3); alta: Binecuvantata fie slava Domnului in locul unde salasluieste El! (Iez. 3,12)...". O astfel de atitudine fata de muzica bizantina a imnului bisericesc a staruit vreme foarte indelungata printre calugarii diferitelor Biserici din ramura orientala. Asa, chiar in veacul al XII-lea, mitropolitul nestorian Barsalibi din Amida (1171), indemnat de calugarul Rabban Ischo, reintors la Ortodoxie, sa reintre si dansul in sanul Bisericii Bizantine, a raspuns cu un tratat, in care respingea o astfel de idee; intre altele, el afirma si urmatoarea acuzare: "Pe vremea Apostolilor, nu se aflau tonuri muzicale. Grecii au imprumutat de la pagani melodiile cantarii lor; acestea sunt de putin folos credinciosilor si desfata numai pe cantareti".
Noua dezvoltare a cantarii se intinsese insa in toate celelalte parti, o data cu revarsarea imnurilor in Liturghie. Alexandria, orasul vechii civilizatii grecesti din epoca ivirii si primei raspandiri a crestinismului, adica Biserica de aici a Sfantului Atanasie cel Mare, jucase rolul principal in noua dezvoltare a cantarii bisericesti. Ei se datoreaza adoptarea celor opt glasuri sau ehuri, carora in cele din urma le-au deschis portile serviciului divin si manastirile, una dupa alta.
Sistemul muzical folosit in melodii
Melozii si imnografii au utilizat, intr-adevar, modurile muzicii grecesti pentru melodiile imnurilor lor. Acestea nu mai erau insa exact vechile moduri clasice. Clement Alexandrinul citeaza trei moduri si anume: modul frigian, lidian si dorian intrebuintate in cantarea clasica, carora insa el le contrapune "cantarea cea noua, imnul levitic", ale carui accente imita pe David. Melozii s-au folosit insa de modurile de cantare din uzul timpului lor, care, in comparatie cu cele vechi, suferisera nu numai modificari, dar isi schimbasera si numele.
Notiunea de mod sau armonie implica la cei vechi nu numai ideea de dispozitie si ordine a intervalelor, ci si pe aceea de ethos sau caracterul moral al armoniei. Aceasta inseamna ca fiecare mod isi avea stilul sau atat de precis, incat putea fi intuit si determinat sigur prin impresia psihologica sau estetica lasata de cantarea sa; fiecare mod adica trezea in suflete o dispozitie sau un sentiment corespunzator. Astfel, modul dorian, grav si sever, era propriu a trezi o atitudine hotarata, barbateasca si chibzuita; cel frigian era zgomotos, entuziast, imbietor spre desfatare, iar cel lidian molatic, cum il socotea Platon. Mai tarziu, s-a adaugat si mixolidianul sau hiperdorianul.
Din modurile primare ale clasicilor s-au dezvoltat prin derivatie alte moduri corespunzatoare, mai joase, numite hipodorian, hipo-frigian, hipolidian si hipomixolidian. Fata de cele initiale, care erau moduri autentice sau principale, cele din urma au fost numite moduri derivate, laturalnice sau plagale. In epoca alexandrina, ca si in cea urmatoare ei sau bizantina, s-a pierdut originalitatea primitiva a modurilor, din cauza obiceiului de a se amesteca intr-unui si acelasi poem toate ritmurile prozodice si ritmurile muzicale. S-a ajuns astfel sa se dezvolte melodiile cele mai variate, al caror numar unii l-au cifrat chiar pana la 15.
Modurile suferisera in timp nu numai in structura lor melodica, dar isi schimbasera si numele. In locul numirilor clasice de modon armonie, in epoca bizantina a inceput sa se intrebuinteze termenul de eh, care implica un sens deosebit. Aceasta insemna ca principalul in muzica nu mai era acum intervalul dintre tonuri, ca in epoca clasica, ci tonul dominant. Ehurile nu mai purtau in Evul Mediu nume proprii, ca vechile moduri, ci se lua obiceiul de a se distinge prin cate un numar de ordine: glasul I, II-VIII. Pe melodiile acestor ehuri acomodate in stil bisericesc, au fost compuse si cantate imnurile liturgice, urmand, negresit, evolutia petrecuta inauntrul acestor melodii, in diferitele epoci succesive.
Functia cantaretilor in executarea imnurilor
Precum este lesne de inteles insa, executarea noilor cantari cerea acum mai mult decat inainte oameni de mestesug sau cunoscatori cu dexteritate deosebita in materie de muzica. Functia cantaretului bisericesc apare deci mai simtita si mai necesara, mai exclusiva chiar, in sistemul cantarii imnurilor. De altfel, rolul si necesitatea cantaretului bisericesc n-au incetat niciodata in istoria executarii cantarii liturgice; nici chiar in vremea cantarii antifonice corale, care a fost de fapt un accident in istoria cultului crestin. Chiar in acea epoca, functia psaltilor a fost pusa in relief de Sinodul de la Laodiceea care, prin canonul al 15-lea, facea din ei o clasa aparte; acest canon vorbeste de psalti anume oranduiti, "canoniceste psalti", care executau cantarile dupa carte si suiti pe amvon, deci separati de popor.
O splendoare deosebita in executie a cunoscut cantarea bisericeasca in Biserica Sfintei Sofii din Constantinopol. De altfel, pregatirea cantaretilor facea parte din preocuparile imparatilor bizantini si ale conducatorilor Bisericii, inainte chiar de ridicarea acestui maret monument de catre Iustinian; astfel, o scoala pentru formarea lor o intalnim la Constantinopol inca din timpul imparatului Teodosie cel Mare. In veacul al VI-lea insa, imparatul Iustinian (565) a organizat in doua coruri sau strane numarul cantaretilor care aveau sa cante in Sfanta Sofia si aveau sa fie cu totul deosebiti de aici inainte de grupul ipodiaconilor si al lectorilor sau anagnostilor. Numarul cantaretilor celor doua coruri sau strane a fost fixat la 25, alcatuind un fel de ierarhie a lor si purtand titluri corespunzatoare, dupa pozitia sau valoarea artei lor in grupul respectiv. Astfel, protopsaltul era conducatorul ambelor strane, ocupand pentru aceasta un loc intermediar intre ele, adica in mijlocul bisericii; tot sub directia lui se facea si invatamantul cantarii bisericesti. Urmau in subordine imediat cei doi domestici, ajutoarele protopsaltului si dirijori ai stranelor respective. In fiecare din cele doua coruri, rangul intai intre restul cantaretilor il avea apoi primicerul, de la care se incepea de fapt numarul de ordine al cantaretilor. Cu conducerea cantarii condacelor la sarbatorile de peste an era insarcinat arhonul condacelor, dupa cum canonarhul se ingrijea de cantarea canoanelor si de pastrarea randuielii in cantare. Canonarhul era ajutat de proxim care conducea de fapt cantarea canoanelor.
Novelele si legile lui Iustinian se ocupa de clasa cantaretilor bisericesti, stabilind incompatibilitatea intre sarcina de cantaret bisericesc si de cantaret la teatru. Aceeasi situatie era prescrisa si anagnostilor, care puteau si ei indeplini rolul cantaretului; pe vremea lui Iustinian, anagnostii atingeau numarul de 100 la Biserica Sfintei Sofii, iar pe vremea imparatului Heraclie (610-640) se numarau ca la 160 de anagnosti, afara de 70 ipodiaconi, care intrau cu totii in formatia corurilor. Oprirea de a participa si la corul bisericii, si la cel de pe scena teatrelor, in afara de consideratii de ordin moral, cuprindea si avantajul de a feri cantarea religioasa de influenta muzicii profane.
Rolul Sfantului Ioan Damaschin in sistematizarea cantarii bisericesti
Se vede insa ca nu erau excluse nici acum, cu toata aceasta masura, exagerarile teatrale in executarea imnurilor bisericesti, deoarece Sinodul al Vl-lea Ecumenic s-a vazut nevoit sa prescrie urmatoarea recomandare in canonul 75: "Cei ce vin in biserica spre a canta, voim de la dansii sa nu intrebuinteze nici strigari necuviincioase, silind firea spre racnire, nici sa zica ceva din cele nepotrivite si improprii bisericii, ci cu multa luare-aminte si cu umilinta sa aduca lui Dumnezeu, privitorul celor ascunse, psalmodii...". Aceasta constituie o proba de oarecare imprecizie sau, cel putin, lipsa unei sistematizari exacte a ehurilor bisericesti, chiar in acea epoca. Remedierea unei astfel de situatii se datoreaza Sfantului Ioan Damaschin in veacul al VIII-lea.
O data cu randuirea imnurilor dupa cele opt glasuri, pentru duminicile de peste an, el interveni si in sistematizarea cantarii insasi. N-am putea spune absolut exact daca oranduirea Octoihului de catre Sfantul Ioan Damaschin priveste de fapt si inainte de toate cantarea mai mult decat poezia bisericeasca; la drept vorbind insa, o despartire a acestor doua elemente in imnologie este artificiala sau cel mult un fel de a vorbi.
Sfantul Damaschin nu a creat de fapt nimic nou, pentru ca el a mentinut ehurile ce se gaseau deja in intrebuintare bisericeasca, precum si semiografia sau notele existente atunci. Dintre cele trei genuri muzicale ale vechilor greci (diatonic, enarmonic si cromatic), Sfantul Damaschin se opri numai la doua si anume: la cel diatonic si cromatic, socotindu-le mai corespunzatoare spiritului religios crestin. In cadrul acestor doua genuri principale ale tonului, el supuse si ehurile la o simplificare imprimandu-le o nota mai lina, mai ponderata si deci mai potrivita cu o muzica pioasa. Aceasta il obliga, fara indoiala, si la simplificarea si imbunatatirea semiografiei, adica la adaptarea si precizarea sistemului de notatie muzicala. Acest sistem al Sfantului Ioan Damaschin, cunoscut sub numele de notatia aghiopolita si cristalizat in veacul al IX-lea, in forma asa-ziselor neume bizantine, sta la baza intregii notatii de mai tarziu a muzicii Bisericii Bizantine.
Interventia Sfantului Damaschin in domeniul cantarii religioase se infatiseaza deci ca o opera de sistematizare a cantarii, care a realizat o precizare a ehurilor bisericesti si deci o garantie impotriva oricarei alterari pe viitor prin melodii profane. In acest scop, el a aplicat glasurilor, intr-o anumita forma, principiul ethosului celor antici, adica observarea cu strictete a caracterului moral al melodiilor, ethos, care distingea modul de mod sau eh de eh prin nervul specific melodiei fiecaruia. Aplicarea unui astfel de principiu a realizat-o Sfantul Ioan Damaschin si prin gruparea imnurilor din slujba duminicilor asa fel, ca ele sa nu se mai cante amestecat, ci duminicile sa fie consacrate succesiv cate unuia din cele opt glasuri bisericesti. Aceasta insemna gruparea imnurilor dupa ehurile respective, ceea ce a facut sa se distinga categoric ehurile intre ele, sa le precizeze caracterul lor estetic, pe care li l-a pastrat, putandu-se deosebi clar dupa impresia psihologica determinata de cantarea lor; in acelasi timp insa, s-a creat si o regula mai rationala in executie, deci o usurare in rolul cantaretului.
Pe de alta parte, prin propriile sale compozitii, Sfantul Ioan Damaschin, ca si fratele sau adoptiv, Cosma Ierusalimiteanul, a lasat modele clasice si normative in viitor pentru toate cele opt glasuri, in care a introdus o mai buna regula a tactului, o data cu celelalte semne intrebuintate pentru notatie. Toata cantarea bisericeasca din epocile urmatoare, in compozitiile si in executarea ei, s-a referit la Sfantul Ioan Damaschin.
Psaltichia bizantina dupa Sfantul Ioan Damaschin
Negresit, cum era si natural, muzica bisericeasca a avut si dupa veacul al VlII-lea epoci de dezvoltare si de inflorire, care au imbogatit semiografia, menita sa fixeze mai bine melodiile, iar uneori sa creeze forme noi de suplete ori de "faceri" subtile. Noi, insa, nu vom intra in amanuntele care privesc competenta si sarcina muzicologilor, ci numai vom mentiona sumar cateva date, care pot interesa din punct de vedere general o istorie a serviciului divin bisericesc.
In primul rand, trebuie sa retinem ca ceea ce in chip obisnuit se numeste muzica bisericeasca bizantina sau psaltichie bizantina nu este la origine un produs strict, pur si absolut originar al Bizantului sau Constantinopolului. Sub acel nume trebuie sa intelegem o arta muzicala iesita din tiparul bizantin, in care s-au topit atatea variante, atatea repertorii ale unor regiuni din afara de influenta Constantinopolului la inceput, ca: Siria, Egiptul si Asia Mica. Este destul sa amintim despre cantarea antifonica corala adusa la Constantinopol de Sfantul Ioan Hrisostom, dar care la origine era siriana; muzica troparelor isi revendica, de asemenea, patria in Alexandria Egiptului; lasand apoi la o parte pe Roman Melodul, nascut la Damasc si diacon in bisericile siriene, care-si canta condacele in biserica veacului al VI-lea din Constantinopol, este destul sa mentionam opera hagiopolita, Octoihul Sfantului Ioan Damaschin, care este "repertoriul cantarii liturgice aranjate dupa cele opt tonuri sau glasuri", ca sa intelegem ca la elementele de baza ale psaltichiei bizantine a colaborat intreaga ortodoxie orientala. De la Sfantul Ioan Damaschin insa, ea avea o factura, o pecete, un spirit determinat si unitar. Influenta bisericeasca si politica a Constantinopolului asigura, mai ales in veacurile al XI-lea si al XII-lea inainte, unitatea cantarii prin generalizarea aceluiasi tipic.
Aceasta cantare a ajuns pana la noi cu oarecare modificari, care constau in adaptari, aranjari sau, ca sa intrebuintam o expresie consacrata de uz, "infrumusetari"; prin ele ni s-a transmis spiritul vechii cantari de la Sfantul Ioan Damaschin, insa in alte forme sau compozitii, datorate melurgilor si maestrilor din veacul al XII-lea incoace, mai ales. Elementul muzical iudaic din cantarea psalmodica a Bisericii celor dintai 3-4 veacuri se gaseste, fara indoiala, cu totul estompat in actuala cantare bisericeasca. El n-a disparut insa cu desavarsire. Astazi, psalmii se recita, e adevarat, intr-o lectura simpla. Vechiul recitativ psalmodic se poate deslusi totusi in executarea unor stihuri introductive, in ectenii si in rostirea Evangheliei si Apostolului.
Ceea ce atragea interesul oamenilor de aplicatie in domeniul imnurilor incepu sa fie de la o vreme numai cantarea, adica muzica. Pana in veacul al IX-lea, melozii, ca autori ai textului, cat si ai melodiei, dadeau atentie la amandoua aceste elemente ale imnului. Dupa veacul al IX-lea, s-a luat obiceiul de a se folosi in cea mai mare parte melodiile vechi si cunoscute pentru texte noi (imnografii). De prin veacul al Xl-lea incoace insa, adica de atunci de cand s-a incheiat codificarea cartilor imnografice de ritual, compunerea de noi poezii bisericesti sau imnuri ajunsese destul de rara. In schimb, preocuparile se concentrara asupra muzicii lor. Melodiile vechilor imnuri incepura a fi prelucrate de clasa noilor melurgi si musurgi. Astfel, au luat nastere asa-zisele "infrumusetari", care au dus la complicarea vechii cantari si la introducerea de influente personale si chiar straine de Biserica.
Se convine totusi ca activitatea noilor muzicanti s-a aplicat aproape exclusiv la idiomele, care se pare ca de la inceput au fost compuse fara nici un ritm; prin natura lor deci, se preteaza la amplificari si prescurtari. In ceea ce priveste insa troparele prosomice si cele din odele canoanelor, se poate zice ca ele pastreaza melodia glasurilor din timpul lui Damaschin. Cantarea aceasta fiind absolut dependenta de ritmul vechiului tropar luat ca model si de irmos, melodia lor a fost imposibil sa se piarda.
Din numarul melurgilor sau al maestrilor care au excelat dupa epoca lui Damaschin, atat prin executarea si interpretarea cantarii, cat si prin compuneri de melodii, nu vom cita decat un singur nume si anume pe acela al lui Ioan Cucuzel. A trait in a doua jumatate a veacului al XII-lea, sau, dupa altii, tocmai in veacul al XV-lea si era originar din Dyrrachium (Durazzo). Inzestrat cu o voce rara, a ajuns in Scoala imparateasca de Cantare din Constantinopol, fiind primit in corul cantaretilor de la Sfanta Sofia, unde a inaintat pana la gradul de domestic. Ultima parte a vietii a petrecut-o ca monah la Athos.
El era nu numai un cantaret extrem de talentat, ci si un cunoscator al muzicii bisericesti si al legilor ei, lasand lucrari care au imprimat o anumita nota psaltichiei bizantine. Intr-una din ele, intitulata Arta psaltica si semnele psaltice cu toata hironomia (miscarea cadentata a mainii = tactul) si compunerea, expune teoria cantarii; alta, pusa sub titlul Carte ce cu voia lui Dumnezeu Sfantul cuprinde toata urmarea randuielii bisericesti, cuprinde cantarile bisericesti de la Vecernie pana la sfarsitul Liturghiei, puse pe note. In compunerea unora din cantari, Cucuzel a transformat textul din proza in versuri, iar alteori a compus el insusi intregul text al troparelor.
In ceea ce priveste insa cantarea propriu-zisa, melodiile lui Cucuzel se remarca prin modulatii complicate si prin treceri de voce, fapt care l-a condus si la complicarea semiografiei, adica a sistemului de notatie muzicala. Precum am vazut, cel mai vechi sistem de notatie muzicala religioasa a fost cel asa-zis al scrierii ecfonetice, prin care se indica nu un ton precis, ci doar intervale. In secolul al IX-lea se ia cunostinta de noul sistem semiografic al adevaratelor neume bizantine, care reprezinta forma sub care s-a desavarsit un proces de evolutie semiografica de mai multe secole. Dupa Cucuzel, adica de la veacul al XII-lea inainte, se poate constata o noua dezvoltare a notatiei bizantine.
Spiritul cantarii lui Cucuzel a dominat Biserica Bizantina pana in veacul al XIX-lea. Notatia lui cuprinzand insa prea multe semne si lasand prea mult loc interpretarii si dexteritatii personale a cantaretului, a fost nevoie sa se intreprinda inca din veacul al XVII-lea simplificarea semnelor si precizarea mai de aproape a valorii lor. Caracterul adevaratei cantari religioase bizantine se afla deja consemnat de principalii teoreticieni ai acestei muzici. Cel mai vechi a fost Psellos, in a doua jumatate a veacului al Xl-lea, apoi Pachimere (1242-1310) si, in sfarsit, tratatul intitulat Haghiopolitis, al carui autor se zice ca se intemeiaza pe regulile fixate de Sfantul Ioan Damaschin si Cosma Ierusalimiteanul. Existau, prin urmare, normele la care trebuia sa se refere orice lucrare de indreptare in domeniul cantarii bisericesti bizantine. De data aceasta, opera de perfectionare privea sistemul semiografic. Ea a fost incercata de catre preotul Valasie, nomofilaxul Bisericii celei Mari si deHrisant, patriarhul Ierusalimului.
In acelasi sens al usurarii semiografiei, s-au facut sfortari in secolul al XVIII-lea, de catre protopsaltii Patriarhiei din Constantinopol Ioan si Daniil, iar mai apoi de catre Petru Peloponezianul, cunoscut la noi sub numele de Petru Lampadarie (cantaret al II-lea al Marii Biserici). Succesul unor astfel de tendinte nu a fost insa atins pe deplin, decat abia in prima jumatate a secolului al XIX-lea, fiind opera arhiereului Hrisant (f 1843), episcop de Durazzo, iar in urma mitropolit la Prussa, a lui Grigore Protopsaltul zis si Levitul ( 1822) si Hurmuziu (1840), hartofilaxul Patriarhiei constantinopolitane. Pe baza vechii notatii, ei au fixat alta mai usoara si s-au silit sa indrepte cantarile, eliminand figurile muzicii turcesti, "manelele" si "taximurile", de care se lasase influentata cantarea bisericeasca sub stapanirea otomana. Sistemul acestor din urma trei maestri a fost aprobat de Patriarhia din Constantinopol si adoptat in toata Biserica Ortodoxa de rit bizantin. Celelalte Biserici orientale au semnele lor speciale de notatie muzicala. Ele nu fac obiectul preocuparilor noastre.
Cantarea psaltica bizantina in Tarile Romane
Psaltichia bizantina a format intotdeauna sistemul de cantare in Bisericile ortodoxe, care s-au gasit in legatura canonica cu Patriarhia constantinopolitana. Indeosebi, Biserica celor doua principate romanesti, Muntenia si Moldova, prin conditiile istorice si legaturile cu Ortodoxia greaca, a format un teren deosebit de inflorire a psaltichiei bizantine, in diferitele faze de mai tarziu ale acestei cantari, cu progresele si cu scaderile ei. Situatia aceasta a fost remarcata chiar de calatori ortodocsi straini, ca Dorotei al Monemvasiei, insotitorul patriarhului Ieremia din Constantinopol, in calatorie pe la noi spre sfarsitul veacului al XVI-lea, si Paul de Alep, diaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, in veacul al XVII-lea. Cel dintai lauda in notele sale pe Petru Schiopul, domnul Moldovei, "pentru ca iubea si pe cantareti si avea un iscusit dascal de cantari". Cel de-al doilea vorbeste cu multa admiratie de felul in care se facea serviciul divin si se canta la Biserica Domneasca din Targoviste. De asemenea, in veacul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir face mentiune in Descriptia Moldaviae despre corul cantaretilor greci de la Biserica curtii domnesti a Moldovei.
Trebuie sa mentionam insa ca, in intrebuintarea liturgica din diferitele Biserici ortodoxe nationale, psaltichia bizantina a suferit o localizare prin aplicarea notei geniului muzical specific fiecarui neam, fara a se desfiinta, desigur, spiritul si esenta psaltichiei originale. Nota nationala in psaltichie si-a gasit loc in amanuntele secundare de interpretare, care, de fapt, constituie punctele firesti de acomodare locala a muzicii bisericesti grecesti in celelalte Biserici ortodoxe. In bisericile de la curtile carmuitorilor, in bisericile mari si bogate din orase, la mitropolii si episcopii, se executa de obicei psaltichia tari-gradeana chiar de catre psalti greci. La celelalte biserici mai modeste si chiar in manastiri, cantarea bizantina era interpretata in spiritul fiecarei natiuni. Asa s-a petrecut lucrul in primul rand in tarile slave de la sud (Serbia si Bulgaria). Cu aceasta particularitate slava s-a generalizat psaltichia si in bisericile romanesti, pe timpul cat a durat la noi ritul slav in biserica.
Ea este cunoscuta sub numele de cantare bulgara sau sarbeasca. In ea s-au topit si accentele specifice simtirii romanesti, ajungand astfel la noi felul de cantare bisericeasca traditionala. Ea a rasunat chiar in bisericile curtilor domnesti, alternativ cu psaltichia in limba greaca; uneori, in limba romana (mai degraba in limba slava) si in strana stanga, raspunzand cantarii grecesti din strana dreapta, cum se petrecea lucrul la Targoviste, dupa insemnarile diaconului Paul din Alep; alteori insa, chiar in strana dreapta in limba slavona, cum stateau lucrurile la inceputul veacului al XVIII-lea la Curtea moldoveneasca, dupa informatiile date de Dimitrie Cantemir.
Paralel deci cu psaltichia bizantina in limba greaca, de la bisericile paturii mai ridicate, continua traditional in restul Principatelor Romane o cantare bisericeasca trecuta, e drept, prin filtrul spiritului slav, dar autohtonizata in gustul popular romanesc. In bisericile mici si chiar de prin unele sate, doar Heruvicul, Axionul, Sfinte Dumnezeule etc. se cantau in greceste, dupa ce aceasta influenta s-a inscaunat la noi. In veacul al XVIII-lea insa, vechea cantare bisericeasca zisa bulgara sau sarbeasca incepu sa rasune si in limba romana. Accentele si turnura ei supravietuiesc pana astazi intr-un anumit fel de cantare a canonului Floriilor, in melodiile "Marimurilor" de la polieleu si in cantecele populare de stea (Trei crai, Nunta din Cana Galileii, In Vitleem S-a nascut Hristos, O, diece prea invatate etc).
Adevarata adaptare insa a psaltichiei la firea cantarii bisericesti a romanilor din Muntenia si Moldova este o opera realizata la inceputul veacului al XIX-lea, in primul rand de catre ieromonahul Macarie de la Mitropolia din Bucuresti. Cele trei lucrari ale sale, Anastasimatarul, Irmologhionul si Teoreticonul, tiparite la Viena in anul 1822, precum si Utrenierul, imprimat la Bucuresti in anul 1827, au ramas normative pentru cantarea bisericeasca din Biserica Ortodoxa Romana. La baza lor sta metoda cea noua a reformei psaltichiei bizantine de la inceputul veacului al XIlX-lea. Dupa chiar marturia lui Macarie, trecerea cantarilor in limba romana si in spiritul ei au incercat-o inainte de el ieromonahul Arsenie de la Cozia si protopsaltul Calist de la Mitropolia din Bucuresti. S-au izbit insa de intrigile reprezentantilor curentului grec de la noi. Macarie a avut insa sprijinul mitropolitilor Dionisie Lupu in Muntenia si Veniamin Costache in Moldova. Manastirea Neamt, unde Macarie a mers sa initieze pe calugari cu noul sistem de cantare, a ajuns al treilea centru de romanizare a psaltichiei bizantine.
Directia inaugurata de Macarie a fost continuata mai ales in Moldova. Astfel, iconomul Ionita, mare ecleziarh la Mitropolia din Iasi, a tradus in romaneste pe la 1837 melodiile slavelor si idiomelelor din Triod, pentru trebuintele elevilor din seminar. Lucrarea a ramas in ma nuscris. In anul 1840, ierodiaconul Nectarie Frimul, psalt la Episcopia din Husi, a asezat pe note cantarile Liturghiei. Acelasi lucru l-a facut el pentru cantarile Utreniei, in anul 1846, cand era arhiereu. Cel mai distins reprezentant insa din Scoala muzicala a lui Macarie a fost Dimitriet Suceveanu, protopsalt la Mitropolia din Iasi. Afara de imbunatatirea adusa cartilor de cantari ale lui Macarie, prin publicarea Anasta- simatarului cu Teoreticonul si Irmologhionul (Iasi, 1848), Dimitrie Suceveanu a publicat in trei pretioase volume toate idiomelele si slavele de peste an (Manastirea Neamt, 1856), atat de apreciate pana astazi. In Muntenia, incercarea de a da pe romaneste psaltichia greceasca a fost reluata de Anton Pann (1854). La inceput, in colaborare cu doi psalti greci asezati la noi (Petre Efesiul si Panaiot Enghirliul, protopsalt la mitropolie), iar mai pe urma singur. El pleca de la acelasi sistem muzical iesit din reforma constantinopolitana de la inceputul veacului al XIX-lea. Daca insa a reusit sa dea cel mai bun manual de teorie psaltica, in lucrarea sa "Bazul teoretic si practic al muzicii bisericesti sau gramatica melodica", totusi nu se poate spune acelasi lucru despre bucatile lui de psaltichie. Traduceri si prelucrari, precum spune el insusi, iar unele chiar compozitii proprii, ele se resimt vizibil de turnurile melodiilor cunoscute de el in tinerete prin Peninsula Balcanica si prin Rusia, pe unde a umblat. Ele nu au deci naturaletea cantarilor lui Macarie, in spiritul simtului romanesc.
O impacare a acestor doua directii a fost incercata in editia Anastasimatarului si Irmologhionului din 1856 a episcopului Filotei al Buzaului. Ele sunt de fapt o compilatie, unde se poate recunoaste opera lui Macarie in Anastasimatar, iar in cea mai mare parte din Irmologhion lucrarile lui Anton Pann.
Ca o continuare in directia inceputa de ieromonahul Macarie, pot fi privite si traducerile, prelucrarile si compozitiile din a doua jumatate a veacului al XIX-lea, ale lui Stefanache Popescu, profesor de muzica bisericeasca la cele doua seminalii din Bucuresti. In ele se vede preocuparea de adaptare a psaltichiei bizantine la felul si gustul de cantare ale poporului roman. Bucatile lui Stefanache Popescu sunt mult mai apropiate de cele ale lui Macarie. In plus, prin introducerea tactului indoit, el a dat cantarii un ritm mai modern, ingaduind ca imnurile sa fie cantate ceva mai repede, iar nu atat de melismatic, ca mai inainte. Aceasta insemna deci o simplificare a cantarii care, intre altele, a creat si avantajul de a face textul mai clar la auz. In acest din urma sens, Stefanache Popescu a fost continuat de elevul si urmasul sau la cele doua catedre, I. Popescu Pasarea.
O problema de mare insemnatate, nerezolvata pana astazi, pentru bisericile ortodoxe de alta limba decat cea greaca este eventualitatea unei traduceri ritmate a textului si melodiei imnurilor. Cata usurinta ar rezulta dintr-o astfel de realizare atat pentru cantareti, cat si pentru edificarea credinciosilor nu este greu de inteles. Afara de imnurile starilor din Prohodul Domnului, nu s-a putut face nimic mai mult in aceasta directie. Negresit, o astfel de lucrare se infatiseaza covarsitoare atat prin dimensiunile si proportiile materialului, cat si prin insusirile ce se cer de la cei ce ar intreprinde-o.
Totusi, ea a fost incercata in a doua jumatate a veacului trecut de catre fostul episcop de Arges, Ghenadie (Teposul). Sub titlul de "Albina muzicala'', el s-a silit sa traduca in metru silabic o mare parte din prosomii sau podobii. Metoda fiind insa gresita, n-a dus la nici un rezultat practic. Pastrand intocmai notatia originalului grecesc, el se silea sa adapteze la ea textul romanesc. In chipul acesta, a fost constrans la modificarea textului din cartile de ritual si chiar la introducerea de expresii noi.
Parintele Petre Vintilescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu